Născocire cu nemţi
Heinke şi Peter sînt din Hamburg. Heinke s-a născut şi a crescut în Blakenese, cartier select. Peter este de origine socială ceva mai modestă. A crescut la doi paşi de Raepersbahn, cartierul cu felinare roşii. Avantaj Peter (zice el). Tot la doi paşi era şi barul unde s-au format Beatles-ii. Se cunosc bine şi au destule subiecte de conversaţie în ICE-ul (trenul rapid) care îi duce spre Frankfurt.
Jürgen s-a născut în Berlin, în partea de Est. Are amintiri de toate felurile despre perioada „de dinainte“. Acum are sentimente amestecate. Nu regretă de nici un fel Reunificarea. A fost printre primii la Zid, în momentul Marii Demolări. A trecut însă prin clipe grele în ultimii douăzeci de ani. Au fost momente în care s-a simţit cetăţean de rangul doi, a îndurat destule zîmbete superioare, multe apropouri şi a trebuit să treacă peste conversaţii cu „miez“, în legătură cu morţii de pe lîngă Check Point Charlie.
Udo e din Köln, dar acum lucrează la Berlin. Părinţii lui au suferit enorm în timpul războiului. Locuiau lîngă Dom şi casa a dispărut într-o noapte, de la o „incendiară“ americană. Norocul lor s-a numit tante Elisa, o mătuşă din partea bunicilor. Ea locuia în cartierul evreiesc, în centru. În noaptea aceea, i-a prins alarma la ea, la o aniversare. Aşa au scăpat cu toţii. Tatăl lui Udo era, atunci, pe front. Un fel de-a spune. Nu ajunsese chiar la Stalingrad, era ordonanţa unui general la Bucureşti. Acolo l-a prins răsturnarea de guvern şi a scăpat relativ ieftin. A făcut doar patru ani de Gulag şi, înainte de 1950, s-a întors acasă.
Toţi patru s-au întîlnit pe aeroportul din Frankfurt. Plecau la Bucureşti, într-un program de twinning, adică de asistenţă a guvernului german pentru cel românesc. Toţi patru erau vameşi. Se ducea, carevasăzică, să lucreze cot la cot cu colegii români, în patru vămi diferite. Profitînd de o mică omisiune a şefilor de la Berlin, care nu le indicaseră care în ce loc va lucra, au profitat. În avion, s-au sfătuit ce loc să îşi aleagă. Udo a vrut neapărat pe aeroportul Henri Coandă, în Bucureşti. Vroia să vadă cu ochii lui cazinoul Victoria (fosta Legaţie Germană) unde a lucrat taică-su pînă la 23 august. Jürgen a ales să meargă la Curtici. Îl amuza să lucreze la o graniţă a Uniunii Europene (acţiunea se petrece înainte de 2007). Hamburghezii Heinke şi Peter au nimerit pe lîngă ape, să se simtă ca acasă. Jürgen la Giurgiu, Peter la Constanţa, în port.
Au trecut trei luni, a venit momentul întoarcerii. Udo se pomeneşte singur pe aeroport. Îşi caută agenda telefonică în bagajul de mînă şi începe să sune. Primul a răspuns Heinke, cel cu misiunea la Giurgiu. Mirare mare, era deja la Hamburg, dar nu mai lucra la Vamă. I-a spus că e taximetrist. Alte amănunte nu i-a mai dat, a închis brusc telefonul. „Boiernaşul de Blakenese, taximetrist?“, murmură nedumerit Udo. Îl sună pe celălalt cetăţean al Hansei, pe Peter, cel dus la Constanţa. „Ce-i cu Heinke, ce-i cu tine, de ce nu sînteţi la Bucureşti?“, întreabă, firesc, Udo. Peter îl lămureşte rapid. Fraierul de Heinke a fost filmat de o echipă românească de televiziune cum lua ciubuc la graniţa româno-bulgară. Ambasada a făcut mari eforturi şi a muşamalizat scandalul, dar Heinke şi-a pierdut locul de muncă. El, Peter, nu se mai întoarce în Germania. A găsit o fată bună, constănţeancă, a divorţat de Wanda şi şi-a deschis un depozit de materiale de construcţii la Năvodari. Udo a încercat să dea şi de Jürgen. Nu i-a răspuns nimeni. Mult mai tîrziu a aflat că berlinezul devenise alcoolic şi că îşi găsise o arădeancă faină cu care se însurase.
Udo dă din umeri. „Aia e, măcar eu să mă întorc.“ Le face încă o dată cu mîna colegilor români şi se îndreaptă agale spre poarta 4. Începuse îmbarcarea. Cu o zi înainte, România învinsese Germania la fotbal, cu un neverosimil 5 la 1.
A doua zi, Silviu Prigoană susţinea în emisiunea Orizont 2007, de la TVR, că nu există naţiuni civilizate, ci numai naţiuni amendate. Moderatorul (adică eu...) îl combătea, el credea în educaţie. Povestea asta e o născocire, dar pleacă de la nişte păţanii reale.