Muzeul și anti-anticomuniștii

O spun din capul locului, mă surprind discuţiile iscate de lansarea ideii unui muzeu al comunismului în România. Mă aşteptam, naiv după cîte se pare, că această idee va face unanimitate. Sîntem, totuşi, o naţiune care a trecut prin infern, iar instituţionalizarea memoriei acestui pasaj mi se pare obligatorie. Nu pentru că, aşa cum spun unii şi alţii, tinerii nu ştiu nimic despre comunism – nu cred că lecţiile de istorie se mai pot ţine în muzee. Ci pentru că întregii societăţi româneşti i-ar face bine să privească adînc într-o oglindă care-i devoalează ascunzişurile sufletului şi caracterului, iar Muzeul Comunismului, dacă este făcut cu sensibilitate şi cu devoţiune pentru adevăr, va fi o asemenea oglindă. Lecţiile despre ceea ce a fost se pot ţine în locuri mai potrivite, dar muzeul de istorie este locul privilegiat lecţiilor despre ceea ce am fost. Din cîte am văzut prin alte părţi, un muzeu al comunismului este un fel de cronică esenţializată a vieţii sub comunism. Vorba cuiva, important nu este ceea ce face Dumnezeu cu noi, ci ceea ce facem noi cu ceea ce face Dumnezeu din noi. Muzeul tocmai despre asta este. 

Anticipam controverse legate de Muzeu pentru mai tîrziu, cînd unii vor spune că nu ştiu ce detaliu al muzeului nu e relevant şi că lipseşte altul care li se pare inevitabil sau că aranjarea sălilor ar fi trebuit făcută altfel sau că explicaţiile din muzeu nu sînt tocmai elocvente, în vreme ce alţii vor contrazice şi vor apăra exact acea expunere muzeală. Dar, spre uimirea mea, constat că tulburarea se instalează încă de la momentul întrebărilor prime, de genul „La ce ne trebuie un muzeu al comunismului?“ sau „Sîntem în stare să facem un muzeu al comunismului?“ sau a interogaţiilor derivate din acestea precum „Cine face muzeul?“ şi „Ce vor să spună de fapt despre comunism cei care fac muzeul?“. 

Deunăzi, am fost îndrumat să citesc pe un site foarte activ articolul unui domn, exponent al stîngii intelectuale de la noi (Vasile Ernu, „Muzeul comunismului: povestea celor din Primăverii spusă celor din Ferentari?“, pe criticatac.ro). Textul începe cu o fentă – vorbeşte despre muzee în general, deşi se referă la muzeele de artă, ceea ce, vorba lui Maiorescu, nu e în chestie. Diferenţa banală dintre muzeul de artă (cel care se ocupă de „opere de artă“) şi muzeul de istorie (cel care nu prea se ocupă de „opere de artă“) este abil driblată pentru că spiritele fine, desigur, nu se împiedică de o asemenea rudimentară precizare a sensului cuvintelor. Imediat după urmează o altă fentă. Aşa cum cuvîntul „muzeu“ exprimă direct o categorie, şi nu ceva specific, iar sensul său se precizează prin adaos (muzeu de artă, muzeu de istorie, muzeu de ştiinţe naturale, muzeu de biologie, muzeu de geologie, muzeu memorial etc. – fiecare dintre acestea avînd scopuri cu totul diferite unul de altul), la fel cuvîntul „putere“ este un concept care capătă concreteţe doar dacă precizăm ce fel de putere avem în vedere cînd rostim cuvîntul. Autorul joacă vocabula „putere“ cam ca la alba-neagra. Astfel, dă un exemplu de putere militară a unei ocupaţii, îl extinde fin spre puterea politică a unei democraţii şi asimilează rapid totul cu autoritatea din spaţiul intelectual. Sigur că în toate cazurile e vorba despre „putere“, dar cît de diferite sînt cele trei forme! Ştiu, Foucault şi toţi ceilalţi… Dar, totuşi, atît de diferită e puterea ocupaţiei militare a britanicilor asupra Egiptului de puterea unor intelectuali celebri în contextul unei pieţe libere a ideilor, încît asimilarea lor e cu totul ilegitimă. Dar nici asta nu contează, la urma urmei. Importantă e teza care trebuie argumentată cu, iată, un asemenea efort retoric: un muzeu al comunismului azi este o manevră a puterii politice actuale, e o comandă ideologică menită să sprijine actuala putere. Hélas, rudimentară teza, cruntă dezamăgirea! După fineţuri şi piruete pe poante ai, brusc, impresia că citeşti Cotidianul. Deci, tot despre Băsescu e vorba… 

Există şi pasaje năucitoare în textul la care mă refer. Ni se sugerează, la un moment dat, că nu e bine să facem un muzeu al comunismului, ci mai multe. Am recitit de cîteva ori acel fragment, crezînd că ascunde vreo ironie. Nu e cazul! Autorul e dintre cei care crede că trebuie să avem cît mai multe perspective asupra fenomenului pentru că, se ştie, totul e relativ. Astfel, abia aştept să vedem care or fi perspectivele alternative asupra sistemului concentraţionar comunist. Or fi, poate, şi abordări nuanţate, cum că a avut şi latura lui bună pe care, orbiţi de anticomunism, nu o vedem. Sau, poate, că or fi perspective diferite şi asupra programului de raţionalizare a alimentaţiei din ultimii ani ai ceauşismului. Poate că a avut şi el un efect pozitiv, dar nu-l vedem noi, „anticomuniştii“? Sau, poate, cenzura ideologică a produs ceva benefic şi iară noi, cufundaţi în bezna anticomunismului, nu înţelegem binefacerile ei. Un muzeu alternativ ar putea să ne lumineze asupra acestor aspecte. Ca să înţeleg mai bine, pînă facem noi mai multe muzee despre comunism, unele mai aşa, altele mai altfel, aş fi curios cum ar putea arăta o „alternativă“ la un muzeu precum „Yad Vashem“ din Ierusalim, un muzeu perfect similar cu proiectatul Muzeu al Comunismului. Ca să înţeleg mai bine alternativa, nu de alta. 

Însă nu cred că trebuie să mergem mai departe decît constatarea că pe autor şi pe alţii, eiusdem farinae, nu-i supără atît de tare ideea unui muzeu al comunismului, cît faptul că se vor ocupa de acest muzeu „anticomuniştii“. Nu comunismul pus în muzee îl irită mai ales pe autor, ci anticomuniştii din viaţa reală. Dar despre asta, săptămîna viitoare.