Muzeu de pus în ramă
În aproape toate muzeele prin care am trecut am văzut plăcuțe pe care scrie „Nu atingeți exponatele!” sau „Nu vă apropiați!”. Nu și la Casa Muzeelor din Iași. Unde fiecare încăpere e un mic univers în care vizitatorii sînt invitați să interacționeze cu obiectele din jur. Muzeul Literaturii, în particular, e parcă special conceput să suscite curiozitatea celor care îl vizitează. O încercare rarisimă și lăudabilă de a-i împrieteni – mai ales pe tineri – cu mersul la muzeu și, pînă la urmă, cu literatura. Și nu e deloc întîmplător că acest muzeu apare tocmai la Iași: un oraș care și-a construit în ultimii ani un profil cultural puternic tocmai pornind de la îndelungata tradiție literară și, mai recent, muzeală. Clădirea care astăzi se numește Casa Muzeelor a fost construită în anul 1896 și a avut iniţial proprietari evrei (Joseph Leff, Leon Leff, Sofia Wechsman, N.E. Eisen), fiind apoi cumpărată, în 1914, de Societatea „Viaţa Românească”, condusă de Garabet Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu. O vreme, edificiul a purtat denumirea de Palatul „Vieții Românești“. O vreme, a fost sediu de tipografie. Apoi, între 1932-1934, a găzduit expoziții. Achiziționat de Ministerul de Interne în 1934, a devenit sediu al Inspectoratului Județean al Jandarmeriei și al Chesturii de Poliție. În 1941, curtea clădirii avea să devină scenă a masacrului miilor de evrei în Pogromul de la Iași. Istoria încărcată a clădirii și a Iașiului e expusă acum în cele șapte muzee găzduite de clădire: Muzeul Pogromului din Iași, Muzeul Teatrului Evreiesc în România, Muzeul Poezie(i), Muzeul Copilăriei în Comunism și Muzeul Literaturii Române.
Mai ales acesta din urmă e un muzeu viu care nu trăiește doar prin obiecte, ci și, mai ales, prin poveștile pe care le spun aceste obiecte. De pildă, într-o vitrină vedem un ceas de aur: Mihai Eminescu l-a primit în dar de la tatăl său. Un Breguet din gama de lux din care au purtat alți mai scriitori precum Stendhal, Pușkin sau Dumas. Eminescu însă a fost mereu sărac. Și-a amanetat ceasul de mai multe ori și doar cu greu l-a putut răscumpăra.
În încăperea dedicată lui Ion Creangă, pe lîngă cîteva obiecte personale se găsește și un document istoric: catalogul semestrial din clasa a II-a, Școala primară de băieți nr. 2 din cartierul Păcurari, condusă de institutorul Ion Creangă, anul școlar 1882-1883. Cu notele – nu foarte mari – acordate de Creangă însuși. De la I.L. Caragiale a rămas o oglindă. Iar în muzeu, oglinda e pusă pe o scenă, bine încadrată de cortina roșie, trasă ca pentru o deschidere de act. Poftim, admiră-ți chipul în oglinda în care s-a privit altădată Nenea Iancu! În încăperea dedicată Societății Junimea vedem o ușă mare, de lemn. Ușa e încuiată. Dar, dincolo de ea, parcă se aud niște zgomote. Ce se aude? Sînt membrii societății întruniți în ședință. E o înregistrare modernă, făcută de actorii de la Naționalul ieșean, după Amintirile de la Junimea ale lui George Panu. Vizitatorii sînt invitați să tragă cu urechea la o ședință istorică a Societății! O altă încăpere e destinată revistei Viața Românească. Cum spuneam, redacția s-a întrunit o vreme chiar în această clădire, așa că muzeografii au încercat o reconstituire. E atît de reușită că aproape simți prezența redactorilor. Și spiritul vremurilor.
Ajungem și la „Rezervația de îngeri”, o încăpere denumită astfel după volumul de poeme al lui Emil Brumaru. A amenajat-o artistul vizual Felix Aftene. El ne propune nouă, celor care îl iubim pe poet, o experiență adresată simțurilor: ascultă vocea, adulmecă paginile de carte, atinge obiectele. Cîtă migală, cîtă sensibilitate, cîtă viziune să cuprinzi esențialul despre acest mare poet într-o cămăruță tapetată, de sus pînă jos, cu cărți deschise.
Mergem mai departe. Ajungem la Muzeul Poezie(i): trei încăperi amenajate de Ion Barbu. Artistul a adunat aici picto-poeme, instalații, objets trouvés și mici intervenții ludice care explică în cuvinte puține cine, cum și de ce scrie poezie. Instalația denumită „Sticle pentru minte, inimă și literatură” e, de fapt, o colecție de sticle care conțin cîte un poem scris de mînă și semnat de un autor contemporan. Sînt peste o sută de poeme trase în sticlă (și deja publicate într-o antologie) – e o manieră ingenioasă de a conserva documente rare și de a le expune. Autorii sînt din toate generațiile: de la încă tinerii Domnica Drumea, Ştefan Manasia, Claudiu Komartin, Marius Chivu, Andra Rotaru, Răzvan Ţupa, Teodor Dună, Teodora Coman pînă la Nora Iuga, Şerban Foarţă, Ana Blandiana sau Ion Mureşan. Avantajul cu poezia îmbuteliată e că poți consuma oricît: n-o să te doară capul.
Tot la Muzeul Poezie(i) e o colecție de pietre atent aranjate și expuse sub o vitrină. Zici că ai nimerit în altă parte, zici că ești la un muzeu de geologie! La o privire mai atentă îți dai seama că pietrele sînt vopsite și că o mînă atentă a gravat pe ele cuvinte: înșirate, una după alta, pietrele astfel însemnate spun versuri. Același insolit Ion Barbu a creat și o încăpere dedicată boemei ieșene. Pare că scriitorii acum s-au ridicat de la masă. Uite și halbele din care au băut bere, uite paharele din care au băut vin, uite ceștile de cafea! Uite și cîteva versuri scrijelite pe pereți. Și, pe fundal, se aude Cezar Ivănescu citind, cîntînd propriile poeme. O minunăție!
Foto: Muzeul Poezie(i), credit foto: M. Martin