Muntenisme ironizate

26 octombrie 2022   PE CE LUME TRĂIM

Formele de tipul am fostără, am făcutără, despre care am vorbit săptămîna trecută, au fost ironizate de Caragiale și au primit destul de repede eticheta de „agramatisme” tipice graiurilor de sud. Mai ales pentru scriitorii moldoveni respectivele inovații analogice apăreau ca aberante. Una dintre primele semnalări ale fenomenului îi aparține lui Hasdeu, care vorbește, în Cuvente den bătrâni, de „provincialismul bucureștean” care „printr-o nouă bizarerie, mai adaugă pe acest - chiar la toate persoanele perfectului compus: am făcutără = am făcut etc.” (1878, p. 430). O mărturie publicată mai tîrziu, dar referitoare tot la a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd formele în - păreau să se extindă rapid, este cea a publicistului și omului politic G. Panu. În Amintiri de la Junimea din Iași (1942), Panu pomenește de adversarii junimiștilor, publiciștii bucureșteni de la Revista contimporană: „domnii de la acea gazetă care vorbeau și scriau făcutărăși mâncatără aveau mutra ca să-și bată joc de moldovenismele noastre!”. 

O amplă condamnare a formelor muntenești este cea narativizată ficțional de Eugen Lovinescu, în romanul Mite. Autorul îi atribuie lui Eminescu, prezentat în ipostaza de profesor de română al lui Mite Kremnitz, explicarea pe larg și ridiculizarea fenomenului lingvistic. Pornind de la forme pe care Mite le-ar fi auzit în mediul străzii bucureștene, personajul Eminescu se lansează într-o tiradă filologică doctă și indignată: Ră? stimată doamnă, exclamă el voios, sculându-se demonstrativ în picioare, și apoi aplecându-se cu o temenea turcească, ră? nu cunoașteți pe ră? Să ne închinăm până la pământ (și mai făcu o temenea) în fața celui mai autentic și mai veritabil produs al geniului bucureștean, la care au colaborat și Oborul și Tunarii și Popa Nan, și Dealul Spirei și gropile lui Ouatu și tot ce e nobil și veritabil autocton din Bucureștiul domnului Ghiță Preda”. Sînt explicate originea lui -ră și extinderea sa de la persoana a III-a a perfectului simplu la alte persoane gramaticale, apoi, cu exces retoric, se ajunge la o vehementă condamnare a mitocăniei: „statără în loc de stat, prin care răzbește, ca un sclav beat tras într-un car de sileni goi, în toate formele compuse ale conjugării românești: am statără, am făcutără și așa mai departe – cu alte cuvinte, triumful pe toată linia a mitocăniei, care și-a înfipt steagul pe cea mai de seamă redută a limbii române”. Tonul și argumentele aparțin în mod evident criticului Lovinescu.

Într-o analiză a romanului Un om între oameni, al lui Camil Petrescu, publicată în Iașul literar (1956), criticul Liviu Leonte observa autenticitatea „limbajului periferic” al personajelor, cuprinzînd forme ca au făcutără, au venitără, sîntără, alături de mostre de „acord bucureștean”: „nu e derbedeii ăștia”. Chiar mai mult decît perfectul compus cu desinența -, omonimia formelor de singular și de plural la persoana a III-a este considerată o emblemă a limbajului muntenesc în genere și a celui bucureștean în special, motiv de ironii și acuzații de agramatism și incultură.  

În toate aceste cazuri, e interesant cum particularitățile regionale sînt considerate indicii ale deficiențelor culturale și cum, în același timp, acuzațiile se restrîng adesea la caracterizarea vorbirii din București. Lucrurile sînt explicabile. Al. Graur făcea observația că, tocmai prin apropierea de limba literară, graiul muntenesc nu este perceput ca simplă variantă regională, ci ca insuficientă conformare la normele limbii standard: pe un fond comun consistent, diferențele locale sînt proiectate în plan social. Pe de altă parte, în mod firesc, contactul celor mai mulți vorbitori din alte regiuni cu graiul muntenesc se realizează mai ales în Capitală, care este văzută și ca loc de iradiere a normei (uneori contestate) și a inovațiilor (adesea condamnate). Există o imagine stereotipă și depreciativă al vorbirii muntenești (sau bucureștene), în al cărei profil formele în - nu mai sînt de actualitate, dar alte trăsături s-au păstrat (ritmul prea rapid al rostirii, așa- zisul dezacord, forme ca dupe, erea etc.).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe