Muntele
Învăţăm învăţînd, făcînd sau trăind.
Dacă stau să mă gîndesc bine, cred că cel mai important lucru pe care l-am învăţat făcîndu-l a fost muntele. Evident, nu eu am făcut muntele, ci viceversa. Dar, pentru a te lăsa plămădit de munte, ca lutul care-şi aşteaptă mîinile, e nevoie să-ţi legi şireturile la bocanci, să-ţi cîntăreşti de zece ori fiecare lucru pe care îl pui în rucsac, să te asiguri că ai o prelată de cort care să nu te doboare cu greutatea ei, dar nici să nu lase ploaia să te năpădească în somn şi, dacă nu găseşti ce-ţi trebuie prin magazine, cum se întîmpla pe cînd m-a prins patima muntelui, să fii în stare să-ţi fabrici totul de unul singur.
Într-un CV respectabil, o pasiune de felul ăsta şi-ar găsi locul la rubrica „hobby-uri“. Pentru mine însă, ca şi pentru mulţi alţi împătimiţi ai muntelui, ea a însemnat mult mai mult decît o formă agreabilă de a-mi petrece timpul liber.
Se poate să fi moştenit plăcerea de a colinda prin păduri şi pe piscuri de la tatăl meu, însă cel care m-a învăţat gustul muntelui a fost dirigintele din şcoala generală, profesorul de educaţie fizică Florian Frazzei. El ne-a dus, de pildă, pe mine şi pe colegii mei de clasă, pe cînd încă nu primiserăm buletin de identitate, în Retezat, cel mai larg şi mai impunător masiv muntos din România, ghidîndu-ne chiar şi în rezervaţia naturală de acolo, unde turiştii nu au acces decît cu o aprobare specială. Şi tot el ne-a „predat“ lecţiile de bază ale muntelui.
Muntele are reguli ferme. Nu lua cu tine mai mult decît ai nevoie, de pildă. Şi: ia cu tine tot ce-ţi trebuie. Vestimentar, cele două reguli puse cap la cap înseamnă să ai un rînd de haine pe care să le porţi pe drum şi încă unul de rezervă, care să nu se ude şi-n care să poţi dormi. Dimineaţa n-ai de ales. Chiar dacă hainele din ziua precedentă nu au apucat să se usuce, le tragi pe tine şi porneşti. Şi, vă asigur, porneşti iute.
Muntele m-a învăţat două lucruri fundamentale: gustul libertăţii şi sentimentul camaraderiei.
Sînt o mulţime de feluri de a înţelege libertatea. Eu m-am obişnuit cu cel pe care ţi-l inculcă experienţa montaniardă. Tot ce cari în cîrcă e suficient cît să nu te doboare şi să nu-ţi trebuiască nimic altceva. Din punctul ăsta de vedere, seamănă cu experienţa mistică a retragerii în deşert. Numai că muntele e un deşert maiestuos, care te cheamă să-l străbaţi. Mai exact, să-l urci.
Nu cred că exagerez atribuind un sens mistic experienţei montane. La vremea iniţierii, citeam pe nerăsuflate multe şi de toate şi aşa am ajuns să pun cap la cap două cărţi care, aparent, nu au nimic în comun:
de Matei Călinescu, editată în 1969, reeditată în 1971 şi retrasă din circulaţie după ce autorul a părăsit România în 1973, şi
de Lionel Terray, publicată în traducere românească în 1972. Prima este un eseu narativ al unui tînăr scriitor şi critic literar care îşi caută reperele intelectuale şi existenţiale într-o lume pervertită şi debusolată. Cea de-a doua reuneşte memoriile de expediţie ale unui alpinist încercat, născut şi crescut la poalele Alpilor. Zacharias Lichter este un fel de filozof creştin care-şi trăieşte viaţa în acord cu credinţele sale, în dorinţa de a ieşi din robia condiţionărilor pe care le socotim indispensabile: sursă sigură de venit, locuinţă, asistenţă medicală etc. Previzibil, Lichter detestă turismul, dar dispare cînd şi cînd în peregrinări în care îşi pierde urma. Terray, în schimb, e un „profesionist“ al escaladelor dificile, a căror miză nu e nici gloria, nici satisfacţia autodepăşirii, ci, aşa cum spune titlul cărţii, o pură gratuitate. Lichter şi Terray împărtăşesc, în felul foarte diferite, mistica mundană a libertăţii, de o puritate la fel de severă ca şi imperativul etic kantian.
Muntele are reguli ferme. Nu merge de unul singur. Orice incident se poate transforma într-o catastrofă. Poţi merge în doi, însă cel mai bine e în trei. În cazul în care unul trece printr-un episod de epuizare sau are o gleznă scrîntită, altul merge după ajutor şi cel de-al treilea rămîne cu cel vătămat. Şi, mai presus de toate: trei e deja o „societate“ în care poţi lua decizii, chiar şi în cazul divergenţelor radicale de opinie.
Aveam vreo 15 ani cînd am făcut prima escapadă montană pe cont propriu, cu alţi doi prieteni de aceeaşi vîrstă. Am ales Piatra Craiului şi n-a fost o alegere inspirată. Vremea era proastă, iar noi eram neexperimentaţi. Am urcat în creastă. Mergeam prin ceaţă, orbeşte, pe o potecă agăţată între două abisuri, pe care nici măcar nu le puteam vedea. Ploua fără istov şi fulgera încontinuu, cînd mai departe, cînd mai aproape. Mergeam toţi trei în tăcere, cu inima strînsă. După două-trei ore, cam la jumătatea traseului, un fulger a izbit chiar lîngă noi. Ne-am oprit. Unul a spus: „Eu nu merg mai departe“. Era palid, îi tremurau buzele, glasul. „Eu cobor.“ Să fi coborît prin ceaţă, fără drum, pe vreunul dintre versanţii prăpăstioşi ai Pietrei Craiului, aducea a sinucidere. Am reuşit, în doi, să-l liniştim pe prietenul panicat. Au fost vorbe dure, cred că şi o pereche de palme, pentru ieşirea din şoc. Memoria se descarcă de astfel de detalii. Am continuat să mergem, am ajuns cu bine la capăt.
M-am întrebat după aceea cum ar fi fost dacă şi cel de-al doilea prieten ar fi spus să coborîm. Aş fi mers, probabil, cu ei. Probabil n-aş mai fi avut şansa să povestesc această întîmplare.
Oamenii, scriam ceva mai demult, îşi au fiecare propria configuraţie de valori, în raport cu care judecă existenţa şi semenii. Multă vreme în grila mea de afinităţi elective m-am folosit de testul intuitiv dacă aş merge sau nu cu persoana respectivă pe munte. În traducere, asta însemna dacă persoana cu pricina e sau nu capabilă de camaraderie. Şi dacă putem împărtăşi acelaşi sentiment tăcut al libertăţii, fără de care muntele rămîne un hobby care oricare altul.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.