Multilingvism
"Da, dom’le, ai dreptate, sîntem buni la limbi străine." Asta îmi spunea taximetristul. Era prin septembrie 2006 (parcă). Mergeam spre centrul Infoeuropa, cel de lîngă Palatul Regal. Unii şi-l mai amintesc din zilele lui de glorie. Centrul, nu Palatul. Adică din perioada cînd, zilnic, acolo se întîmpla cîte ceva. Mă duceam spre o întîlnire organizată de Jonathan Scheele. Sînt sigur că şi pe el vi-l amintiţi. Participau experţi de la Institutul European din România. Jonathan stabilise tema: "România în UE: Rolul pe care îl va juca în perioada post-aderare, strategii de negociere a poziţiei şi agendei". A fost una dintre cele mai interesante conversaţii informale organizate de delegaţie. Pe drum, gîndeam cu voce tare la ce voi spune. În felul ăsta, îl luasem partener involuntar de conversaţie pe şoferul taxiului. "Ce domeniu avem noi tare, dom’le, la care să zicem că ieşim în evidenţă, că e un plus faţă de celelalte ţări?" "Eu aş zice că agricultura şi turismul, cum zic toţi, dar e o prostie, o lozincă" " replică şoferul rapid. "Să fie programatorii, ăştia, softiştii, calculatoriştii, mai degrabă." "Da, dom’le, dar aici e deja un comisar, e madam Viviane Reading, e deja dat." După cîteva replici de genul ăsta, prinşi în trafic, mă sună pe mobil verişoara mea primară. O cheamă Adriana Ionescu, sînt tare mîndru de ea. A cîştigat prin clasa a XII-a un concurs internaţional de oratorie în limba engleză, a luat marele premiu care i-a fost înmînat de însuşi Prinţul Charles, chiar la Buckingham. Era primul cîştigător dintr-o ţară ne-membră a Commonwealth-ului. Anana (aşa îi zicem noi) mă sunase să îmi povestească despre aventurile masterului de interpreţi de la Universitate. Cei de la Bruxelles aveau nevoie de interpreţi de română într-un număr destul de mare, avînd în vedere că mai erau doar cîteva luni pînă la aderare. Clujul şi Bucureştiul nu puteau, din motive obiective, să "scoată" atîţia absolvenţi cîţi ar fi trebuit. După ce am închis telefonul, îmi pică fisa: "Dom’le, traducători şi interpreţi putem să dăm Europei". Şoferul rămîne un pic perplex. Oricum, pe maşina lui scria mare: "We speak english and spanish". Apoi, dezvoltăm subiectul. În România, vorbitul limbilor străine este o virtute. Prin comparaţie cu Sofia, Praga sau Budapesta, am avut mereu senzaţia că procentul de bucureşteni care pot să îţi indice o stradă vorbind în engleză (sau franceză sau germană) este net superior. Scandinavii sînt toţi fluenţi în engleză sau germană, dar în flancul sudic, lucrurile sînt cam vraişte. Francezii au avut nevoie de recente şi costisitoare campanii publice pentru a începe să înveţe engleza, italienii sînt prea vrăjiţi de frumuseţea propriei limbi, spaniolii învaţă local limba turiştilor majoritari (germana sau franceza, başca problema învăţării castilianei sau a catalanei). Ce mai, la prima vedere, vorbitul limbilor străine este un plus al românilor, un avantaj comparativ între celelalte ţări membre. La seminar, atunci cînd Jonathan a pus întrebarea legată de domeniul în care România ar fi ceva mai răsărită, am turuit cu pasiune tot ce repetasem mai devreme în taxi. Ziceam: "Dacă pînă de curînd am fost croitorii Europei, şi nu era nici o ruşine în asta, de ce nu am fi traducătorii şi interpreţii Europei? Ne-am putea baza pe asta. În România, preşedinţii sînt luaţi peste picior atunci cînd gafează în limbi străine, ceea ce în alte ţări nu se prea întîmplă." (nu-i vorbă, peste cîţiva ani, un candidat la preşedinţie a fost pus şi la teste live de engleză şi franceză de către moderatorii unui talk-show). La noi, asta face parte din firea lucrurilor. Necunoşterea unei limbi străine este privită, în România, ca o mare ruşine. Prin vest, nici că le pasă. Ei au complexul culturilor mari, nu le trebuie să înveţe şi limba vorbită de vecin. O coincidenţă a făcut ca, după acea întîlnire, la vreo două săptămîni, Comisia Europeană să anunţe că Leonard Orban, primul comisar european din România, se va ocupa de domeniul multilingvismului. Mulţi au sărit în sus de indignare. "Aşa ne trebuie, dacă nu am fost în stare să negociem, asta e urmarea proastei reprezentări la Bruxelles. Asta ne trebuie, şef peste copiatoare, ţară de mîna a doua ce sîntem!" Nu împărtăşeam defel acest val de critici. Priviţi organigrama Comisiei Barroso (ediţia întîi) şi spuneţi dumneavoastră ce alt portofoliu putea fi atribuit unei ţări debutante într-ale sforăriilor interguvernamentale europene. Pînă la urmă, Leonard Orban cred că şi-a făcut treaba de comisar. În aceşti doi ani, cu bătaie spre trei, nu a stat chiar degeaba. Pe agenda cabinetului său au apărut dosare aparent surprinzătoare, cu un substrat politic evident. Cererea de recunoaştere a limbii catalane ca limbă oficială este un singur exemplu. Corsicanii au cerut ceva similar. Nu mai vorbim de basci. Limba gaeilge, a Republicii Irlanda, a devenit limbă oficială a Uniunii. ("ce să-ţi spun, crezi că există vreun irlandez care să nu vorbească engleza? Bine că au recunoscut şi gaelic, să mai angajăm nişte zeci de interpreţi şi traducători" " îmi zicea uşor amuzat un tehnician, angajat al Comisiei). Primul palier al muncii lui Leonard Orban a fost cel strict organizatoric. Bugete, programări, organigrame pentru un staff remarcabil ca număr şi calitate. A condus cel mai mare corp de translatori şi interpreţi din lume. Apoi, a avut de-a face cu amintitele solicitări cu substrat politic. În fine, ca prim-comisar pe asemenea domeniu, a desţelenit terenul şi a găsit şi o temă pentru o strategie comunitară: "Limbile străine şi competitivitatea economică". Nu-i de şagă o asemenea preocupare. Englezii înşişi au constatat că firmele lor pierd o grămadă de bani şi productivitate deoarece, decenii la rînd, au evitat efortul de a învăţa o limbă străină. Engleza părea de ajuns în business. Francezii au lansat cu mare tam-tam, anul trecut, o campanie spectaculoasă (şi plină de umor) care îi îndemna pe cetăţeni să înveţe engleza. Motivul: din nou, competitivitatea economică. Colac peste pupăză, Leonard Orban a mai trebuit să ţină şi tira reprezentării în Comisie a unei Românii nesigure, ezitante, începătoare în practica birocraţiei comunitare. Discret, fără panaşul altor colegi de Comisie, primul comisar român nu a fost nici puturos, nici mofturos, nici ridicol. El şi-a construit portofoliul de la zero, a gîndit politici şi strategii bune pentru Uniune, a fost pragmatic şi relativ eficient. Cred că portofoliul în sine, dovedit util va rămîne în structura Comisiei, indiferent ce (alt) mandat va obţine România.