MRMA

„Nu numai că trebuie să facă față provocării de a egala succesul lui Naomi Osaka, dar brand-ul ei trebuie să reprezinte ceva, să aibă un set de valori.” Așa se încheie un articol publicat de CNN zilele trecute care investighează ușor absurd posibilitatea ca Emma Raducanu să devină prima sportivă a lumii care depășește pragul de un miliard de dolari venituri. Emma Raducanu are doar 18 ani, iar performanța fantastică de la US Open e un indicator relevant în privința unei cariere de succes. Teza privind miliardul de dolari, însă, vine din aceeași preocupare frivol-obositoare care îi face uneori pe comentatorii români de fotbal să se exprime ca și cum pe teren ar evolua două echipe de conturi bancare și nu de sportivi.

Ceea intuiește corect articolul de pe CNN este că, vrînd-nevrînd, tenismena britanică cu origini sino-române și Canada ca loc de naștere a fost brusc adoptată de toate aceste națiuni. Ba chiar a creat controverse serioase în rîndul liderilor de opinie din fiecare țară. Chinezii de pe Weibo și românii de pe Facebook au purtat lungi discuții despre cum Raducanu le este compatrioată. Canadienii au remarcat și ei că tenismena e totuși născută la Toronto. Editorialista Rosie DiManno, spre exemplu, observă, în Toronto Star, că sportiva are pașaport canadian și „dacă am vrea să fim răi, am emite pretenții în privința Emmei”. „Dar nu o să o facem”, continuă DiManno. „Ne vom mulțumi cu minunata performanță a lui Leylah Fernandez (cealaltă finalistă a turneului) care s-a oprit doar la un pas de un triumf la US Open.” 

La fel ca Raducanu, Fernandez vine dintr-o familie multietnică – tată ecuadorian, mamă filipineză – și are cetățenie canadiană. Și ea este revendicată de trei națiuni, însă în jurul ei sînt mai puține controverse, poate și pentru că nici una dintre acele națiuni nu este Marea Britanie. Pentru că dacă e un loc în care Marele Război pentru Meritele Altora (MRMA) a primit combustibil după finala feminină de la US Open, acela este Marea Britanie. În doar cîteva minute de la sfîrșitul meciului, britanicii dezbăteau furios despre cît de britanică este Emma Raducanu. Într-un tweet, primarul Londrei, Sadiq Khan, insistă asupra meritelor diversității. Sigur, nu îi scrie numele corect, dar reușește să nu rateze emoji-urile cu drapelele Chinei, Marii Britanii, României și Canadei. Adil Ray, prezentatorul emisiunii matinale a ITV, face, la rîndul său, o observație sarcastică: „Dacă joci într-o finală la tenis ești britanică, dacă lucrezi în construcții ești curier sau chelneriță, atunci ești româncă”. Afirmațiile lui Ray au provocat o furtună pe Twitter, dar și în presa de dreapta care l-a acuzat imediat că e incapabil să se bucure onest de unul din marile succese ale sportului britanic. Simpla sugestie că deschiderea față de imigranți nu e un lucru așa de rău provoacă apoplexie în unele cercuri britanice cărora le vine tot mai greu să își ascundă rasismul. 

Emma Raducanu nu a exprimat încă nici o opinie pe marginea acestor discuții, dar probabil nu greșesc prea mult presupunînd că e stupefiată de grilele prin care este trecută performanța de la Marele Șlem american. Adevărul este că, într-o perioadă în care izolaționismul și xenofobia recuperează teren la toate nivelurile, Marele Război pentru Meritele Altora (MRMA) subliniază involuntar nesiguranța tuturor celor implicați. Prezumția de la care pleacă fiecare participant este că performanțele unei persoane spun ceva despre valoarea unei națiuni. În România am mai văzut asta, de exemplu, și cînd Herta Müller a cîștigat Nobelul pentru literatură. Așa de intensă a fost discuția în jurul „românismului” doamnei Müller că jurnalista Ioana Ene Dogioiu a simțit nevoia să scrie un text din al cărui titlu reieșea exasperare pură: „Herta Müller nu e româncă”. Funcționează și invers, cînd persoane văzute ca neplăcute sînt tratate ca și cum ar fi un corp străin în interiorul unei națiuni idealizate și ale cărei merite țin mai degrabă de domeniul fantasticului. Nu merg mai departe aici, gîndiți-vă doar la cum vorbim încă despre minoritățile noastre. Acelea care nu au luat încă vreun Nobel. 

Cumva, autorii articolului de pe CNN citat mai sus ratau esențialul atunci cînd observau că, pentru a avea succes financiar, o sportivă are nevoie de valori. Setul acela de valori există, vine din investiția emoțională pe care oamenii o fac deja. În imaginarul colectiv britanic, chinez sau românesc, Emma Raducanu a arătat deja, involuntar, că britanicii, chinezii sau românii sînt mai buni decît filipinezii sau argentinienii sau rușii. Nu sînt încă prea clare proporțiile. 

Vestea bună e că, pe termen lung, MRMA va fi pierdut de toți cei implicați cu excepția celor a căror reputație este disputată. Pentru că Raducanu, Fernandez și toți cei și cele asemenea lor reprezintă victoria globalizării și a deschiderii. Asemenea oameni sînt iubiți inclusiv în națiuni care nu pot emite pretenții că participă la succes în vreun fel. Raducanu e garanția că există și o lume mai bună. Și ea se construiește într-un șantier în care frica, nesiguranțele și micile meschinării locale sînt noroiul din care se ridică, pînă la urmă, casa.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.