Moșul

În cultura citadină românească, cel puțin așa cum o reflectă presa și literatura vremii, figura lui Moș Crăciun s-a constituit destul de repede, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, sub influența unor modele occidentale (mai ales germane și franceze). Procesul a fost concomitent cu preluarea și impunerea altor obiceiuri, în primul rînd a bradului de Crăciun, despre care și-a povestit experiențele, mai ales uimirea inițială, Petre Ispirescu (Despre pomul Crăciunului,1886). 

Sintagma Moș Crăciun se apropie de Père Noël; formula onomastică din franceză a fost atestată pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Personajul mitic care aduce daruri copiilor e preluat prin interferențe culturale tîrzii (și istoria lui complicată e cunoscută, de la originea în figura și legendele Sfîntului Nicolae, cu dezvoltări prin intermediul emigranților olandezi în America, pînă la „reîntoarcerea” lui Santa Claus, prin influențe americane, în Europa). Disponibilitatea de a prelua sărbători are în spațiul românesc modern efectul benefic de a-l fi primit pe Sfîntul Nicolae ca aducător de daruri atît în nume propriu (în ajunul lui 6 decembrie), cît și în ipostaza de Moș Crăciun (de Crăciun). 

Între un personaj și un nume nu e o legătură necesară. În Sărbătorile la români, Crăciunul (1914), Tudor Pamfile rezumă tradițiile populare asupra unui personaj Crăciun, cît se poate de diferit de simpaticul aducător de daruri. (Moș)Crăciun e cel mai adesea gazda involuntară a Sfintei Familii, care taie mîinile soției sale (Crăciuneasa sau Crăciunoaia), pentru că i-a primit în grajd pe Iosif și Maria sau pentru că a fost chiar moașă la nașterea Domnului. În volumul lui Pamfile, sintagma Moș Crăciun apare și în cîteva colinde conținînd contaminări stranii între Crăciun și copilul Iisus: „Să scăldăm pe moş Crăciun / Moș Crăciun / Cel mititel, / Mititel / Şi-nfășeţel”; „Dar pe pat / Cine-i culcat? / Moş Ajun / Cu moş Crăciun / Moş Crăciun / Cel mititel, / Cu scutic de bumbăcel, / Cu chitia de bumbac, / Să-i ţie moale la cap”.

Cum s-a impus sintagma Moș Crăciun ca denumire pentru personajul benefic al sărbătorii putem doar bănui, încercînd să reconstituim răspîndirea obiceiului și a numelui pe baza unor documente din epocă. Ziarele românești din secolul al XIX-lea erau pline, în preajma sărbătorilor, de articole de tipul „Crăciunul în mai multe țări”. În multe cazuri, echivalarea în română prefera formula Moș Ajun. În Românul din 20 decembrie 1877 era evocat Crăciunul în Anglia, reflectat în scrisorile lui Louis Blanc; era vorba mai ales de copiii care primeau cadouri: „Copiii uzează și abuzează de privilegiul ce le acordă tradițiunea. În numele moșului ajun, s-au cam trecut cu glume în cererile lor”. Altă dată, în evocarea tradițiilor din Franța, Le Bonhomme Noël era tradus prin Moș Ajun (Românul, 9 ianuarie 1888). Chiar mai tîrziu, într-o povestire despre Crăciun, era preferată această formulă (poate și pentru că este cea a cererilor de răsplată din colinde): „O să vezi că moș Ajunul o să fie bun cu noi”; „Moș Ajun… moș Ajun… Adu-ne și nouă ceva!” (Familia, 1898).

Sintagma Moș Crăciun cu semnificația de azi apare destul de devreme în spațiul transilvănean, în Familia lui Iosif Vulcan; într-un context mai puțin specific, într-o poezie publicată în 1865 (în care pare să fie vorba mai curînd de un bătrîn sărac), apoi, constant, cu referire la aducătorul de daruri. În 24 decembrie 1872, într-un text semnat chiar de Iosif Vulcan, funcția personajului era bine stabilită: „Zău, bine ar fi dacă moș-Crăciun și pe cei mari i-ar putea îndestuli cu atâta siguritate, ca pe cei mici”. Dorințele celor mari erau: reglementarea de către Academie a unei ortografii unitare, clarificarea unor nereguli financiare, prezența deputaților la ședințe. Tot Iosif Vulcan evoca, într-un alt text, o scenă de familie: „Se și puseră pe ghicite. Unul zicea: Mie o sabie strălucită! Altul: Mie un cozonac frumos! Al treile: Eu m-aș bucura, dacă mi-ar aduce o pușculiță! – și așa mai departe, toți își frământau capul cu dezlegarea cestiunii mari, că oare ce le va aduce moș Crăciun” (Familia, 23 decembrie 1879). Spre sfîrșitul secolului, era deja consolidată asocierea numelui cu o figură legendară, ca în „Moș Crăciun“, poezie de Carol Scrob: „Moș Crăciun cu plete albe și cu barba de zăpadă / A sosit să ne aducă fel de fel de jucării” (Familia, 28 decembrie 1886) – chiar dacă literatura își permitea să evoce și o figură mitică ambiguă, ca în „Moș Crăciun“ al lui Delavrancea (Românul, 9 ianuarie 1888).

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).