Moş Ene

1 iulie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Puterea limbii de a institui realităţi imaginare şi încercarea de a descoperi sau de a inventa o mitologie populară fac ca

să pară un veritabil personaj, destul de misterios. Numele există totuşi doar în expresii, ca metonimie a somnului, ceea ce era probabil prea puţin pentru nevoia de explicaţii şi de poveşti a oamenilor. Moşul în cauză a devenit deci în vremurile mai apropiate de noi un personaj fabulos, prezent în poveştile de seară şi în jocurile pentru copii. A fost echivalat de unii traducători cu personajul de mitologie nordică numit în germană

: titlul unei celebre nuvele a lui E.T.A. Hoffmann,

a devenit în versiunile româneşti fie

fie (cam imprudent şi inadecvat, date fiind trăsăturile personajului)

Şi o povestire a lui H.C. Andersen

a căpătat în română titlul

lui

iar într-un recent film de desene animate, unul dintre personaje (acelaşi

– în versiunea englezească a numelui) devine tot Moş Ene: „Moş Crăciun, Zîna Măseluţă,

Iepuraşul de Paşte şi Jack Frost – cei cinci eroi de legendă – trebuie să-şi unească forţele pentru a proteja speranţele, credinţa şi imaginaţia copiilor din toată lumea“

2012). Stabilirea acestor corespondenţe culturale pune în circulaţie mai largă personajul românesc: versiuni în mai multe limbi din Wikipedia consemnează, în cadrul articolului cu tema „Sandman“, ideea că în mitologia populară românească ar exista o figură asemănătoare, respectiv

Prin asemenea echivalenţe se adaugă firavei figuri din zicătorile româneşti trăsăturile consacrate ale „omului cu nisipul“ (de exemplu, capacitatea de a aduce copiilor vise – de preferinţă plăcute). Se pot stabili şi alte conexiuni culturale: Şăineanu, în dicţionarul său (ediţia a VI-a, 1929), îl descrie pe Moş Ene ca „un fel de Morfeu“. 

În DEX, la cuvîntul

se înregistrează expresia

cu explicaţia „a i se face somn, a începe să moţăie“. Atestările sînt din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Petre Ispirescu menţionează, într-o listă de „ziceri populare“ în

1, 1882, formula

dar şi varianta

A doua formă a expresiei – în care nu mai este vorba de

– fusese deja folosită de Creangă, în

publicată în octombrie 1875 în

„şi dacă

ea îndată lua apă rece şi-şi spăla faţa“. În Proverbele românilor, volumul 6, 1901, Iuliu Zanne înregistrează aceste atestări, cărora le adaugă altele, provenite din anchete şi comunicări ale unor preoţi sau învăţători (din Argeş, Vîlcea, Dolj): „Veni Ene / Pe la gene“, „A venit moş Ene / La gene“. Din exemple se deduce că alegerea numelui

ar putea fi pur şi simplu motivată de jocul sonor al rimei cu

. Şi alte nume proprii sînt folosite în formulele populare rimate pentru sonoritatea lor, nu pentru că ar avea vreo semnificaţie sau vreo poveste specială: „Fă om dintr-un lemn de tei / şi îl botează Matei“; „Vorbi şi nea Ion / că şi el e om“, „Aferim, popa Marin“ (Zanne) etc. Pe de altă parte,

sînt în acest caz doar o metonimie (pentru pleoape, pentru închiderea ochilor), aşa că nu e sigur că ele pot constitui punctul de pornire al expresiei. 

Ar mai exista o sugestie de motivaţie, destul de neaşteptată: în acelaşi volum al lui Zanne, numele

apare, în două expresii, cu sensul metaforic de „băutură (alcoolică)“:

– „a se îmbăta“ şi

cu explicaţia mai detaliată „omul beat greşind ceva i se poate ierta, căci nu lucrează cu mintea curată“. Numele propriu Ene şi variantele hipocoristice

etc. sînt de provenienţă greacă (din

; o ipoteză tentantă, dar pentru care îmi lipsesc cu desăvîrşire dovezile, e că folosirea lor glumeaţă s-ar baza pe vreun joc de cuvinte, răspîndit poate în epoca fanariotă, între nume şi unul dintre termenii greceşti care denumesc vinul (

, pronunţat ínos). Chiar dacă nu ar fi aşa, asocierea numelui

cu urcatul la cap, cu pierderea responsabilităţii şi cu îngreunarea pleoapelor şi aţipirea rămîne destul de coerentă. Simpaticul moş Ene nu ar fi, în această interpretare, tocmai recomandabil pentru somnul infantil.  

Oricare i-ar fi originea, numele popular este transformat tot mai insistent în personaj pentru uzul copiilor („Moş Ene este cel mai bun prieten al lui Moş Crăciun“,

), dar rămîne şi în ipostaza sa tradiţională, singura justificată lingvistic, de substitut glumeţ al somnului: „Muncitori prinşi cu Moş Ene pe la gene în timpul programului de lucru“ (

).  

Limbaj şi politică

101 cuvinte argotice

Mai multe