Monumentala gafă a Rusiei

10 aprilie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Britanicii, anunţă o parte din presă, ar fi identificat laboratorul în care s-a produs neurotoxina utilizată în tentativa asasinării ex-agentului rus Skripal şi a fiicei sale. Dar, la ONU, Rusia continuă să se dea victimă.

Poliţişti britanici în uniforme de protecţie investigînd la Salisbury otrăvirea fostului agent rus Skripal şi a fiicei sale.

Moscova este pe cale să piardă confruntări decisive. Înainte de orice, e pe punctul de a se vedea pusă la pămînt în luptele de ariergardă, menite, la ONU, la Haga şi mai ales în presa şi conştiinţa apuseană, să limiteze pagubele consecutive ale monumentalei gafe comise de serviciile secrete ale lui Putin în dosarul otrăvirii chimice a familiei Skripal.  

Miercuri, Kremlinul s-a văzut, de pildă, zdrobit în bătălia sesiunii speciale a Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice, şedinţă convocată la cererea Rusiei. Londra n-a stat mult pe gînduri înainte să califice drept „perversă“ solicitarea Kremlinului de asociere a ruşilor la investigaţiile privind acuza utilizării la Salisbury, în Anglia, a substanţei Noviciok, în speţă a unei arme chimice, neurotoxice, de calitate militară, fabricată doar în fosta Uniune Sovietică.

Cu majoritate de voturi, organizaţia cu sediul la Haga a respins solicitarea lui Putin. Preşedintele Rusiei aruncă praf în ochii lumii, pretinzînd că orice ex-republică sovietică ar avea acces la arma chimică incriminată, care ar fi fost distrusă de ruşi de mult.

Or, tentativa înceţoşării situaţiei prin dezinformare rusească pare din capul locului sortită eşecului. În fond, nu oricine, dincolo de un actor statal, are acces la asemenea arme de calitate militară. Nu oricine poate dispune de ele. Nu oricine le poate controla şi folosi. Nu oricine îndrăzneşte să le arunce în luptă în inima unei puteri militare apusene, un stat cu drept de veto în Consiliul de Securitate ONU.

Apoi, nu oricine are şi un motiv plauzibil, ca Rusia, care, autoritar condusă, se crede obligată să-şi instituie, prin frică şi intimidare, o autoritate de nezdruncinat asupra spionilor ei. Şi nu oricine are capacitatea de a utiliza neurotoxina, o armă-tabu, la mii de kilometri de arsenalul în care s-a păstrat, de laboratorul în care a văzut lumina zilei. Limpede ca această lumină pare deci, prin excludere, că tentativa de asasinare cu gaz neurotoxic a familiei Skripal aparţine Rusiei lui Putin. Nimănui altcuiva.

În context, autorităţile britanice, reluate de ziare ca The Times şi Sun, au indicat că ar cunoaşte chiar şi laboratorul-mamă al neurotoxinei folosite la Salisbury. Ceea ce n-a împiedicat stînga laburistă, din opoziţie, condusă de un lider extremist ca Jeremy Corbyn, să revendice strident, la unison cu rusofili de toate culorile politice din vestul Europei, probe irefutabile.

Or, nu în orice situaţie, informaţii ultrasensibile, obţinute de serviciile secrete, pot fi puse la dispoziţia publicului fără să se pericliteze grav vieţile unor agenţi ori surse de ştiri.

Concomitent, credibilitatea democraţiei britanice e, dintotdeauna, solidă. Nu se compară cu aceea, tinzînd spre zero, a dictaturilor şi autocraţiilor ruseşti. În fine, după o lungă serie de asasinate similare, dintre care cel puţin o crimă de acelaşi tip comisă cu poloniu radioactiv asupra fostului agent secret rus Ale-xandr Litvinenko şi diverse altele, aproape la fel de răsunătoare, comise în aceeaşi ţară occidentală, credibilitatea regimului Putin a ajuns egală cu zero.

Prin urmare, ponderea zdrobitoare a indiciilor nu permite bunului-simţ alte concluzii decît una învinuind şi condamnînd Rusia clar şi fără echivoc. De altfel, toate conjecturile de acest fel se întemeiază solid şi pe suspectele replici ale Moscovei. Care, departe de a se fi arătat din capul locului deschisă şi dispusă să coopereze în tentativa depistării eventualilor vinovaţi, n-a avut de oferit, rînd pe rînd, decît reacţii dintre cele mai dubioase. S-a eschivat, s-a închis, a afişat o atitudine de maximă sfidare,  pentru ca apoi să vehiculeze, cu tupeu bolşevic, cel mai fantezist agitprop avînd, invariabil, drept obiectiv deturnarea atenţiei generale de la problemele pendinte şi răspunderea Moscovei. 

E vădit, dacă operaţiunea de la Salisbury a fost efectuată, aşa cum relevă indiciile, sub auspiciile serviciilor secrete ruse, ori chiar numai din pricina neglijenţei lor, că Putin, care le controlează, s a înşelat grav cu privire la ecoul şi consecinţele acestei fapte. Cum e posibil?

Hybris-ul dictatorului e faimos. Nemăsurata semeţie a unor potentaţi de felul fostului şef al KGB-ului se cuplează, frecvent, dacă nu sistematic, cu greşeli de calcul datorate neinformării judicioase, precum şi inadecvatei aprecieri a unui mănunchi de factori. De pildă, a dinamicii stării de spirit a unor potenţiali adversari precum britanicii. Care, ani la rînd, au reacţionat şi lent, şi rezervat la provocările ruseşti, lăsîndu-şi mult timp şi loc de bună ziua, în felul tipic al democraţiilor, situate, prin definiţie, la antipodul regimurilor iuţi la mînie. Or, paharul s-a umplut. 

Dacă n-ar fi fost orbit de trufie şi de un regretabil şir lung de succese, Putin ar fi înţeles că răbdarea Londrei şi a Vestului s-a epuizat. Că, oricît i-ar dispreţui şi oricît ar părea de slăbiţi şi izolaţi de Brexit, englezii sînt departe de o degenerare atît de avansată încît să tolereze la nesfîrşit senzaţia de a li se controla ţara de la Moscova.

În fond, sînt, totuşi, urmaşii temerarilor care, în pofida tuturor pariurilor, s-au opus cîndva, cu succes, atît „Invincibilei Armade“, cît şi maşinăriei de război în aparenţă infailibile a lui Hitler. 

E adevărat că Germania, traumatizată şi evacuată de pe axul istoriei sale militariste de bătaia soră cu moartea pe care a mîncat-o de la ruşi la Stalingrad, se arată în continuare foarte intimidată de Moscova. Dar, dacă n-ar fi fost prostit de ideologii săi ortodoxist-naţionalişti, Putin ar fi priceput că Vestul, oricît l-ar desconsidera, oricît de angoasat şi infiltrat cu kremlinofili ar fi, nu e dispus, încă, să se sinucidă. 

Or, ce altceva decît o sinucidere ar fi fost denunţarea unei elementare nevoi şi datorii de solidaritate în NATO şi UE, de care-i depinde, esenţial, protecţia? 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.

Mai multe