Moderaţii din Turcia

19 mai 2007   PE CE LUME TRĂIM

Criza s-a declanşat cînd actualul prim-ministru, Recep Tayyip Erdogan, l-a numit pe ministrul său de Externe, Abdullah Gül, candidat la preşedinţia ţării; acesta urma să-l înlocuiască pe preşedintele Ahmet Necdet Sezer, al cărui mandat încetează pe 16 mai. Pe vremuri, dl Gül a cochetat cu islamul politic. Soţia lui poartă văl, la fel ca 55% dintre femeile din Turcia. Deniz Baykal, liderul partidului de opoziţie, a izbutit să blocheze alegerea de către Parlament a dlui Gül, provocînd absenţa cvorumului. Curtea Constituţională urma să decidă dacă totuşi votul "pentru" nu ar fi putut rămîne valabil în condiţiile date: Abdullah Gül obţinuse 357 de voturi din cele 361 exprimate. S-au amestecat generalii: altfel decît mai peste tot în lume, în Turcia armata garantează continuitatea democraţiei. Pînă acum a făcut-o prin patru lovituri de stat. Generalii au avertizat că nu vor accepta un verdict pozitiv al Curţii Constituţionale. Curtea s-a supus. Conform Constituţiei din 1982, în Turcia, preşedintele nu are mari responsabilităţi, dar are importante prerogative politice: el numeşte membrii înaltei magistraturi şi pe înalţii funcţionari ai statului, exersînd un control asupra Parlamentului şi Guvernului. Postul de preşedinte are o imensă valoare simbolică: preşedinte a fost Ataturk, întemeietorul Turciei moderne, sinonim al modernizării, occidentalizării şi laicităţii fostului Imperiu. Pînă acum, preşedintele şi şeful Guvernului aparţineau unor curente politice diferite, ceea ce asigura un echilibru al puterii. Criza s-a declanşat din cauză că s-a ivit perspectiva ca AKP (Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării), partid islamist moderat, să poată cumula ambele puteri: şi pe cea a Parlamentului şi pe cea a preşedinţiei. Popularitatea unui partid islamic, exprimată acum şi instituţional, pune sub semnul întrebării evoluţia democratică şi seculară, lentă şi nu lipsită de spasme. Reticenţele exprimate de unii lideri europeni, cu privire la oportunitatea includerii Turciei în Uniunea Europeană, nu fac decît să radicalizeze dezbaterea: dacă Turcia nu poate să facă parte din club pentru că e o ţară musulmană, atunci chiar să fie o ţară musulmană, fără a se jena de particularităţile impuse de caracterul ei necreştin. În acest fel, criza pătrunde în toate domeniile fragile ale societăţii: islamiştii contra seculariştilor, reformatorii contra conservatorilor, clasa mijlocie de la oraş împotriva clasei mijlocii rurale, bigoţii din Anatolia împotriva elitelor urbane mondene, politicienii contra generalilor. În toată această fierbere susţinută şi menţinută de manifestaţii de masă la care participă milioane de oameni, există însă o realitate de neocolit: de cînd guvernează, AKP nu a luat nici o măsură radicală, nimeni nu poate cita adoptarea vreunei legi contra sensului Constituţiei seculare. Aşa cum e realitatea, şi nu potrivit nevrozelor, perspectiva asumării unor puteri sporite poate stînjeni nişte interese particulare, dar nu evoluţia ţării. Prin caracterul ei volatil, neîncrederea devine un factor de criză mai puternic decît orice element concret la guvernării. Dacă AKP vrea să facă un viraj, renunţînd la politica moderată de pînă acum, în spatele Partidului se află o forţă foarte puternică, religia şi ocrotitorul ei din ceruri. În această situaţie, prim-ministrul Erdogan a decis să apeleze la o modificare a Constituţiei: preşedintele să fie ales prin sufragiu universal. Ultimatumul generalilor a primit un răspuns ferm din partea ministrului Justiţiei: considerîndu-l inacceptabil, el le-a reamintit generalilor că ei primesc ordine de la Guvern, nu invers. Ideea că generalii vor intra din nou în arenă pentru a apăra dreptul femeilor de a merge cu capul descoperit (o mare parte, dacă nu majoritatea, nu vor să se bucure de acest drept) este stînjenitoare pentru toată lumea. Statele Unite i-au avertizat pe generali că o iniţiativă din partea lor n-ar fi binevenită. "Toate astea din cauza mea?" întreabă cu ironică naivitate dna Gül, soţia ministrului de Externe, o elegantă purtătoare de văl. Se creează acea situaţie cînd moderaţia, calitatea atît de apreciată de negociatori, devine suspectă în crizele deschise, bănuită de laşitate şi ipocrizie, iar în situaţiile cînd este nevoie de o decizie, sinceritatea ei e inutilă.

Mai multe