Moartea celui vesel

24 noiembrie 2011   PE CE LUME TRĂIM

Pe vremea aceea, citeam ziarul în fiecare dimineaţă. Nu mică mi-a fost tulburarea cînd, într-o zi de iarnă grea, cu străzile pline de omăt şi cerul lăptos coborît pînă aproape de creştetele noastre, am citit un articol, scris de excelentul eseist P.Z., autor pe care îl admir şi astăzi. Articolul se intitula „Unul care a luptat contra prostiei“ şi începea aşa: „Urîtă deosebit este moartea oamenilor veseli. Nu toţi sîntem deopotrivă vii; cei veseli sînt mai vii decît ceilalţi. Moartea lor ne loveşte cu revoltă şi cu scîrbă, ca paradoxele unui răutăcios stupid. Partea cea mai bună din viaţa lui A.F. a fost lupta împotriva prostiei; şi el a dus-o aşa cum trebuie: vesel. Insistenţa patetică sau elegiacă asupra morţii lui, însă, pare faptă de prost-gust şi păcat contra sfîntului duh. Moartea celui vesel te face doar ursuz.“ Aşa am aflat că A.F. murise.

Îl cunoscusem bine pe A.F. şi vestea morţii sale m-a aruncat înapoi în timp, în cealaltă viaţă a mea, cînd anii se scurgeau veseli şi păreau fără de sfîrşit în uşurătatea lor. Pe atunci, petreceam cu A.F. multe ore de conversaţie spumoasă. Rîdeam mult împreună. Am căutat prin sertare note sau fotografii sau obiecte care să-mi amintească de el, convins fiind că există urme materiale ale întîlnirilor noastre pentru că amintirea lor îmi era pregnantă, vie. Nu am găsit. Capacitatea sentimentelor sau a intuiţiilor mele de a se obiectualiza (sper că am găsit cuvîntul bun pentru franţuzescul chosifier) m-a uimit întotdeauna. În fine, voi vorbi despre asta altă dată, acum vreau doar să spun că, neobişnuit pentru mine, nu am putut găsi nici o urmă materială a prieteniei mele cu A.F. Aşa, am început să scriu fel de fel de lucruri pe care mi le aminteam despre el. Mi le aminteam foarte clar, perfect, în cele mai mici detalii, deşi trecuseră ani de cînd nu ne mai văzuserăm. Divorţase destul de traumatic de o soţie cu care fusese căsătorit mult timp, dar pe care nu o cunoscusem pentru că nu ieşeau împreună niciodată. După divorţ, a plecat la Paris, apoi am auzit că ajunsese prin Argentina, unde a cheltuit pînă la ultimul sfanţ o mică moştenire, apoi revenise în Europa şi, iată, murise. Nu ştiu cînd, nu ştiu cum, nu ştiu unde. În orice caz, P.Z. avea dreptate pînă la ultimul cuvînt: A.F. fusese un om vesel şi neiertător cu proştii. Devenise, la un moment dat, un vînător de proşti. L-am bănuit că are, chiar, o pasiune secretă să-i caute, să-i găsească şi să-i execute nemilos, cu ironie şi hohote de rîs. De la el am învăţat că cel mai bun antidot împotriva prostiei este rîsul, pentru că prostia este prelungirea naturală a absurdului, consecinţa acestuia. Îi plăcea mult Eugène Ionesco şi cita adesea un fragment dintr-o mărturisire a marelui dramaturg care sintetiza, într-un fel, ontologia lor – căci şi A.F. şi Eugène Ionesco erau de acord asupra acestui punct esenţial. Vasăzică, enervat de eşecul ruşinos al creaturii sale, Dumnezeu ne-a părăsit şi, din cînd în cînd, ne face cîte o farsă. Mare, imensă. Cea mai mare farsă pe care ne-o joacă este infuzia de absurd şi prostie în lume. Noi, mărunţi fiind, nu ne prindem. Cei care, totuşi, înţeleg că Dumnezeu ne face farse, rîde de noi şi ne umileşte, ca să vedem cît de jalnici sîntem făcîndu-ne să trăim cotidian absurdul şi prostia, nu au multe soluţii. Ce-ar putea ei face? Să se revolte? Ar fi inutil. Să se ducă într-o grotă şi să devină mistici? Degeaba. Să continue să trăiască în iluziile iubirii? Imposibil. Să se lase furaţi pe de-a-întregul de plăcerile clipei? Declasant. Atunci, rămîne o unică salvare pentru cei care cred că Creatorul ne-a abandonat dezamăgit şi se joacă, acum, cu noi. La Creator, nu avem acces. Avem acces doar la ceea ce ne trimite El: absurd şi prostie – cum spuneam. Singura salvare pentru cei care înţeleg totul este rîsul. Să rîzi de proşti, să rîzi în faţa absurdului, să rîzi mereu cu ochii la Cer.

Pe cînd era foarte tînăr, A.F. a scris o carte. Am citit-o de cîteva ori şi mi-a plăcut. Se intitula Diafan, prea diafan. Un titlu siropos, poate penibil pentru unii, dar era o carte foarte simpatică. Nimic nietzscheean, nimic kirkegaardian. Pur şi simplu era o carte drăguţă – cum a spus una dintre iubitele cu zulufi ale lui A.F., după ce a pretins că a citit-o. Cartea era un lung interviu pe care A.F. şi-l lua sieşi. El se întreba, el răspundea într-o cadenţă neobosită pe parcursul a mai bine de trei sute de pagini. Vorbea despre orice întîlnea în cale: flori, filme, administraţie stradală, meteorologie, fiscalitate, fotbal, politică etc. Cartea te binedispunea şi te făcea să te simţi inteligent. S-a vîndut foarte bine. Totuşi, din pricini neştiute, editura a dat faliment şi a dispărut, cartea nu s-a mai reeditat niciodată, eu am pierdut-o şi de cîte ori am vrut să o mai răsfoiesc, mi-a fost imposibil să mai pot găsi un exemplar. Nici la prieteni, nici la bibliotecă, nici pe Internet, nici la anticari. Mai mult, numele lui A.F. părea a nu spune nimic nici unui negustor de cărţi. Cel vesel murise deplin. În afara amintirilor mele şi a evocării lui P.Z. nu a mai rămas nimic altceva să amintească de el. 

Mai multe