Moarte sau glorie în Rusia
Circulă deja zvonuri despre o luptă intestină care are loc în Rusia, cu privire la cine îi va lua locul președintelui Vladimir Putin, după eșecul dezastruos al războiul său de agresiune împotriva Ucrainei. O astfel de luptă scoate inevitabil la iveală patologiile morbide ale politicii rusești. Jucătorii principali nu sînt partide politice organizate ca atare, ci mai degrabă bande de oligarhi care conduc diferite centre informale ale Puterii.
Asta explică faptul că cea mai efectivă forță militară de pe frontul ucrainean, Grupul de mercenari Wagner, nici măcar nu face parte din armata rusă. Rusia e acum o țară a șefilor de bandă, situație asociată îndeobște statelor delincvente și ratate. Conducătorii ei actuali și cei aspiranți visează, într-un delir febril, glorie pe cîmpul de luptă. În această cultură marțială se regăsește o viziune hobbesiană a vieții solitare, sărace, urîte, abrutizate, scurte – și tot mai lipsite de valoare.
Ascensiunea armatelor private în Rusia și în împrejurimile ei a dus la situații de-a dreptul comice. Anul trecut, bunăoară, foști membri ai forțelor militare americane și din alte țări vestice au organizat o unitate militară de voluntari, pentru a lupta de partea Ucrainei. Ei s-au autointitulat, cu desăvîrșită ironie, Grupul Mozart – o replică directă la mercenarii Wagner (ambele, nume ale unor compozitori din spațiul cultural german). Nu putem decît spera că vor bombarda pozițiile armatei ruse cu arme mai puternice decît bomboanele de ciocolată Mozartkugeln.
Dar umorul se oprește aici. Regresul Rusiei la stadiul șefilor de bande războinice a fost favorizat de un tip de fundamentalism religios rusesc care celebrează deschis moartea. Unii clerici ruși le-au spus propriilor enoriași că nu pot deveni „ei înșiși” decît prin actul uciderii. „Operațiunea militară specială” din Ucraina, li se spune, e o luptă pentru „întreaga creație dumnezeiască”. După cum spunea Vladimir Soloviov, unul dintre propagandiștii șefi ai lui Putin, în mesajul de Anul Nou transmis de televiziunea rusă: „Viața e supraestimată masiv. De ce să ne temem de inevitabil? Mai ales atunci cînd ajungem în paradis. Moartea e sfîrșitul unei căi pămîntești și începutul unei alteia. Nu lăsați frica de moarte să vă influențeze deciziile. Nu merită să trăim decît pentru ceva pentru care sîntem gata să murim, așa e dat să fie… Luptăm împotriva sataniștilor. E un război sfînt și trebuie să-l cîștigăm”.
În mod similar, Magomed Hitanaev, un teolog cecen și comandant de armată rus, descrie Ucraina ca pe Sodoma și Gomora zilelor noastre: „Întrebăm: O, ucraineni, de ce permiteți parade ale homosexualilor în Kiev, Harkiv și în Odessa? De ce permiteți așa ceva? De ce nu vă împotriviți lor și guvernului vostru care a fost confiscat de fasciști? Fără rușine în fața lui Dumnezeu, oameni buni, ei își împrăștie spurcăciunea nestingheriți și pe față”.
Pentru a înțelege ideologii ruși contemporani, precum Soloviov și Aleksandr Dughin, așa-numitul „filozof de curte” al lui Putin, trebuie studiată tradiția „cosmismului” rusesc – o mișcare filozofică ce a început cu pedagogul Nikolai Fedorov, în secolul al XIX-lea. După cum scria Jules Evans, un filozof de la Universitatea londoneză Queen Mary, Fedorov „era poreclit «Socrate al Moscovei» datorită deprinderilor sale ascetice și filozofiei radicale pe care o cultiva. El avea un singur țel atotcuprinzător: obținerea nemuririi și reînvierea morților”.
Printre discipolii lui Fedorov din secolul al XIX-lea se numărau savantul sovietic specialist în rachete Konstantin Țiolkovski (care a teoretizat despre călătoriile în cosmos), scriitorul de literatură științifico-fantastică Aleksandr Bogdanov (care credea că viața oamenilor poate fi prelungită prin transfuzii de sînge) și – printr-o remarcabilă coincidență – gînditorul creștin Vladimir Soloviov.
Potrivit lui Evans, acest dintîi Vladimir Soloviov pleda pentru o „teocrație universală sub conducerea unui țar rus, pentru a accelera «trecerea îndelungă și anevoioasă a umanității de la stadiul de oameni-fiare la cel de oameni-îndumnezeiți»”. Odată săvîrșită trecerea, credincioșii vor „deveni făpturi spirituale nemuritoare – numai Hristos a ajuns, pînă acum, la acest stadiu, dar întreaga umanitate Îi va urma în curînd”. În vreme ce Soloviov credea că această evoluție poate fi prilejuită prin magie, Fedorov era adeptul mijloacelor științifice. Dar ambii erau, în cele din urmă, „de părere că umanitatea va putea fi salvată de teocrația rusească”.
Denys Sultanhaliiev de la Universitatea din Tartu a studiat legăturile dintre cei doi Soloviov și a observat o descendență clară din cosmismul rusesc, atît în forma lui mistică, cît și în cea științifică. Există o linie de gîndire directă de la cosmismul care a prevalat în primul deceniu al Uniunii Sovietice la nihilismul și politica nucleară a mersului la risc pe care o putem vedea astăzi, la Putin.
O credință în reînviere și în viața eternă e esențială. Dar cosmismul nu se poate naște decît în versiunea ortodoxă rusă a creștinismului, a cărei formulă fundamentală e „Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu”. Acesta este modul în care cosmiștii interpretează apariția omului-Dumnezeu Hristos: un model pe care întreaga omenire ar trebui să-l urmeze. La celălalt pol, Martin Luther considera că omul e excrementul lui Dumnezeu – ceva ieșit din anusul lui Dumnezeu.
Observînd delirul ideologic care se desfășoară în Rusia, trebuie să avem în vedere că rădăcinile sale se află în ortodoxia rusă. Mulți occidentali văd, azi, în această tradiție un antidot la decadența liberală dezlănțuită pasămite de protestantismul occidental. Și, într-un mod pervers, au dreptate: moartea rezolvă toate problemele.
Slavoj Žižek, profesor de Filozofie la European Graduate School, este directorul internațional al Birkbeck Institute for the Humanities la Universitatea din Londra și autorul, printre altele, al volumului Heaven in Disorder (OR Books, 2021).
Copyright: Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEȘU