Moare cultura vie
Criza sanitară continuă să accentueze vulnerabilitățiile sistemului cultural. Sînt afectați mai ales artiștii independenți. Apelurile publice, strigătele de ajutor, scrisorile deschise lansate de numeroși creatori și organizații culturale, dar și mobilizarea la nivel politic au generat cîteva soluții de moment. Măsurile adoptate îi protejează pe cei mai vulnerabili. Dar ele nu asigură în nici un fel o bază pentru un nou început, după criză. Să recapitulăm: e vorba de amînarea termenelor de plată pentru anumite dări la stat, de cadrul legislativ pentru amînarea ratelor bancare și de garantarea unei indemnizații egale cu 75% din salariul mediu net pentru cei care cîștigă din drepturi de autor. În fine, finanțare prin concurs pentru proiecte în mediul online în valoare de un milion de lei. E prea puțin pentru acum. Și e nimic pentru viitor. România oferă ajutor social pe post de sprijin pentru cultură.
Barca de salvare rămîne Administrația Fondului Cultural Național, finanțat din veniturile Loteriei Române. Dar și acest fond, oricum extrem de accesat, va fi mai subțire la momentul lansării următoarei sesiuni.
Problema, în România, e că nici nu știi de unde să începi. Nu avem o cartografiere completă sau măcar extinsă a sistemului cultural non-public. Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală nu deține decît date fragmentare, parțiale despre sectorul independent și nu le-a restituit pînă acum într-o cercetare sistematică. Frînturi de informații pot fi deduse din Barometrul de consum cultural sau din alte cercetări sectoriale, însă ele nu oferă nici măcar scheletul pentru o imagine de ansamblu. Cum să repari dacă nu poți pune un diagnostic? Nu știm nici măcar cîți angajați are statul român. Cum să-i numărăm pe cei care muncesc la privat? Cum aflăm cîte contracte active de drepturi de autor există? Cum putem să încadrăm, pe domenii și categorii de salarizare, lucrătorii din zona culturală independentă?
Că sistemul e defect se știe deja de mulți ani. Subfinanțarea cronică, lipsa unui statut al artistului independent, al lucrătorilor din sectorul independent în general, competiție inegală și injustă pentru finanțările publice, relația defectuoasă cu autoritățile, birocrația excesivă, lipsa unei recunoașteri (și a unei asumări) a utilității publice – toate acestea împing zona independentă în marginal și, pînă la urmă, în derizoriu. Solidaritățile conjuncturale în fața dezastrului nu pot disimula competiția acerbă pentru resurse. Și, după ce că sînt într-o situație de precaritate, mai au de înfruntat stigmatul: artiști independenți = asistați social. De fapt, independenții sînt dependenți de stat pentru că sistemul în care operează e profund viciat.
Criza economică de după criza sanitară va accentua, probabil, atît precarizarea sectorului cultural independent, cît și confruntările ideologice. În absența unei intervenții hotărîte din partea statului, a unui angajament dublat de-o ofertă financiară adecvată, cultura vie riscă să moară. Am văzut, pînă acum, doar declarații de bune intenții din partea ministrului Culturii. Nu și gesturi decisive. Iar așteptările legate de o eventuală rectificare bugetară sînt derizorii.
În Franța, unde există un statut al „intermitenților”, lucrătorii independenți din cultură sînt acoperiți de niște indemnizații care le asigură supraviețuirea. Însă sectorul cultural, în ansamblu, e susținut printr-un ajutor de urgență în valoare de 22 de milioane de euro. Acestui fond de urgență i se mai adaugă și alte finanțări regionale sau sectoriale. În Germania, unde cultura e un domeniu regional, doar landul Berlin a anunțat un buget de 30 de milioane de euro dedicat întreprinderilor culturale cu mai mult de zece angajați. Aproape peste tot în Europa occidentală, statele se organizează pentru a salva cultura, unul dintre domeniile economiei cele mai grav afectate de lockdown. Argumentul economic al acestei intervenții a statului e ușor de justificat: cultura reprezintă o parte importantă din PIB, între 3 și 10%, în funcție de țară. Argumentul de ordin moral: degeaba salvăm economia dacă nu avem (și) cultură; rațiunea de a fi a unui stat nu poate fi doar aceea de a asigura supraviețuirea individuală a cetățenilor.