Mize mici, orgolii mari

„Yo, man, Romania? Best pieces.“ Accentul îi era îngrozitor, nu termina cuvintele, astfel încît nu pricepeam nici jumătate din ce vroia să spună. Rînjeam cam tîmp, încercînd să-mi maschez teribila senzaţie de disconfort. Omul era un negru din Norfolk, mărunt traficant de droguri („numai naturale, omule, eu nu vînd c... din alea de sinteză“). Mă dusese la el un ziarist de la una din televiziunile locale, să-mi prezinte o „sursă“. Voia să îmi arate cum simte el pulsul din „cartiere“.

Traficantul a fost primul american care a ştiut şi altceva despre România în afara trioului Ceauşescu-Nadia-Năstase (Ilie, evident), cu bonus Dracula, din cînd în cînd. El îmi spunea că la noi se produc cele mai bune „piese“. Simultan, deschisese portbagajul şi îmi arăta o frumuseţe de AKM cu pat rabatabil. Am fost flatat (sînt inginer din România). Eu ştiam că alea ceheşti sînt mai bune. 

Făceam practică la una dintre cele patru staţii locale. Pe vremea aia (era 1992), conexiunea Internet pe fiecare birou era o privelişte exotică. Atmosfera în redacţii nu era grozavă. Orgolii mari, neînţelegeri cu omul patronului, bîrfe, mîncătorii. Avînd în vedere că eram un outsider pentru organizaţie, colegii ziarişti mă invitau pe rînd la masă pentru a bîrfi „tabăra adversă“. Devenisem un adrisant ad-hoc pentru toate nemulţumirile salariale, personale, de carieră. Urma să mă duc la CNN Washington, peste două săptămîni. Eram îngrozit. Mă gîndeam ce o fi acolo, dacă la o amărîtă de staţie locală orgoliile sînt atît de mari.  Am lucrat apoi la biroul din Washington al CNN-ului cam o lună. Mă laud că am petrecut jumătate din această perioadă chiar la emisiunea lui Larry King, dar am lucrat ceva vreme la Crossfire (talk-show cu doi moderatori) şi la Both Sides with Jesse Jackson (fost candidat democrat la preşedinţie, de culoare). Nu vă pot descrie emoţiile cu care am intrat în sediul faimosului post. Îmi era teamă de ce voi găsi: lupte pentru influenţă, orgolii profesionale, scandaluri permanente. Dacă pentru piaţa din Norfolk se dădeau lupte grele, d-apoi pentru un public global... 

Nici vorbă. Atmosfera era mereu calmă, deşi evenimentele presau în permanenţă. Oamenii erau politicoşi, deşi erau stresaţi şi tracasaţi. Ştiau perfect ce au de făcut, deşi aveau în fiecare zi cîte un subiect nou. Erau siguri pe ei, deşi se consultau în permanenţă. Colaborau, deşi fiecare era o cvasi-somitate în domeniul lui. Spre deosebire de cei din Norfolk, oamenii de la CNN erau umblaţi prin lume, majoritatea fuseseră prin Europa (vreo doi chiar făcuseră reportaje la Bucureşti), nici unul nu a rostit faimosul: „România? Aaaa, din fosta URSS, nu?“. 

Cred că mizele mici şi nesiguranţa profesională transformaseră televiziunea de provincie într-un mic iad pentru orice carieră. Dincolo, importanţa globală şi siguranţa profesională făceau din CNN un loc de muncă rîvnit şi foarte plăcut. Poate paradoxal, îmi amintesc de comparaţia asta atunci cînd deschid televizorul în România. Mă gîndesc la calitatea deplorabilă a ştirilor şi comentariilor de pe majoritatea televiziunilor noastre. Îi compătimesc sincer pe colegii mei de la Realitatea, care trebuie să transmită cum patronul lor este dus în arest. 

Mulţi au cîte un credit de plătit şi familii de întreţinut. Numai de calitatea muncii nu îţi arde. Dincolo, la Antene, cam la fel. Cît de mult să te respecţi pe tine şi pe munca ta, atîta vreme cît şeful este lider de partid? Ai credite de plătit, familie de întreţinut. Opţiunile sînt individuale, e drept. Vrei să avansezi mai repede, faci temeneaua mai iute. Vrei un pic de salariu mai mare? Uiţi mai din scurt cum e „baliverna aia cu deontologia“. A nu se înţelege că prin TVR sîntem garnisiţi numai cu ziarişti imparţiali şi puri care ignoră ceea ce li se pare a fi comandă non-editorială. De multe ori, nici nu e nevoie de vreo comandă, că apare oferta în avans. În plus, cultura generală precară pune gaz pe foc, nu face decît să mărească dependenţa faţă de angajatori. În România, în breasla asta, sîntem cam mulţi din Norfolk. Provinciali şi agresivi.  

A fost, de curînd, Ziua Presei. Nu am putut ajunge la festivităţile breslei. Îmi pare rău. Ioana şi Mircea, continuaţi. Vă mulţumesc.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.