Mithras (II). Raporturi cu Dacia și creștinismul
Atunci cînd istoricii studiază cutare temă generală la scara Imperiului Roman, Dacia nu e de obicei discutată în amănunt. Tema mithraismului e una dintre puținele excepții, și pe bună dreptate. Din Dacia provin cam 180 de reliefuri mithraice (din care mai mult de o treime produse local), și mai mult de 70 de alte monumente de cult. Au fost cercetate arheologic patru sanctuare (mithraea) și două comunități însemnate de adepți se cunosc la Sarmizegetusa și la Apulum. În Apulum, cu cel puțin 30 de adepți (adică peste un sfert din toți cei cunoscuți în Dacia, printre ei și singurul adept de rang senatorial din provincie), cultul lui Mithras este unul dintre cele mai populare. La Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia găsiți azi 18 monumente figurative legate de cultul lui Mithras, între care cinci extraordinare tauroctonii de marmură și trei statui de calcar înfățișîndu-l pe zeu născîndu-se dintr-o stîncă (Petrogenitus). Ca studiu de caz, Apulum confirmă între altele că, deși cultul era una dintre cele mai populare religii în armata romană, adepții civili sînt cam la fel de numeroși ca militarii. Cînd vine vorba de Dacia mithraică, istoricilor din Occident încep să le strălucească ochii. Mai important e că avem și noi cîțiva specialiști excelenți pe tema asta. Lucrul nu era, din păcate, de la sine înțeles.
Dacia și-a dezvoltat o artă mithraică cu mici idiosincrazii, și pomenesc aici doar cîteva care țin de artă. În reliefurile locale, Mithras poartă foarte rar pantalonii persani și primește de obicei cizme joase, vînătorești; uneori are teaca pumnalului său prinsă, ciudat, pe umăr. Pentru cei doi însoțitori ai lui Mithras, Cautes (care ține o torță în sus) și Cautopates (cu torța în jos) s-a propus în Dacia ideea că ar trebui să poarte și un bucraniu, primul, respectiv un scorpion, al doilea. S-a propus chiar că doar în Dacia se cunosc exemple în care jertfa taurului în peșteră are loc într-un spațiu simultan natural (sugerat de o cunună de frunze) și construit (pilaștri), deși la rigoare ceva similar aș vedea și pe un relief de argint din Germania și într-o tauroctonie din Dalmația. E sigur însă că putem recunoaște anumite ateliere artistice, de pildă pe cel de la Sarmizegetusa – unde, între altele, pe reliefuri apare și un șir de altare, iar lui Cautes i se dau două torțe în loc de una. Par, poate, fleacuri, dar sugerează o lume iconografică aparte căreia trebuie să-i fi corespuns și o spiritualitate aparte a mithraismului dacic, pe care n-o mai putem recupera altfel. Aș adăuga o curiozitate – pe unul dintre reliefurile din muzeul din Alba Iulia, Cautopates are un chip cu totul atipic, anticlasic, un fel de portret barbar, care m-a făcut să mă gîndesc că poate repetă intenționat portrete ale vechilor aristocrați daci. N-ar fi imposibil ca, sub înfățișarea acoliților mithraici cu bonete frigiene, să fie reluate acolo, ocultat, imagini de pileati, cei care stăpîniseră locurile cu nici două generații în urmă.
Acum, e greu de evaluat cît de serioasă a fost concurența mithraismului pentru creștinism. Cînd sugera că, în absența creștinismului, lumea ar fi devenit mithraistă, Renan supraestima cu siguranță atractivitatea acestei religii pentru femei, care erau excluse din cult (și de altfel lipsesc, cum ziceam, din inscripțiile păstrate). Pe de altă parte, subestima rezistența la mithraism în estul imperiului, mai fără etică militară și care, în materie de religie, nu avea să importe un produs occidental, chiar dacă de sușă orientală (sau cu atît mai mult cu cît recunoștea în el această inspirație). Or, o religie nu poate deveni universală cu asemenea limitări, și foarte probabil că mithraismul nici nu și-a propus așa ceva. Mai productiv ar fi un studiu la rece al similarităților între mithraism și creștinism, din care mai cunoscut – dar supralicitat – este faptul că nașterea lui Mithras pe 25 decembrie a influențat calendarul creștin. La asta se pot adăuga comensalitatea sacră și miracolele (Mithras face să țîșnească un izvor din stîncă), deși instrumentate în jurul unei alte idei centrale, soteriologice, respectiv cosmologice. Asemenea detalii fac posibilă o anumită mobilitate între cele două credințe, mai ales în creuzetul sincretic al antichității tîrzii.
Un exemplu bun aici este venerația lui Constantin cel Mare pentru Sol Invictus, în care acest împărat cu un angajament teologic sinuos trebuie să fi văzut, cel puțin o vreme, pe Hristos. Sol avea desigur un rol central în mithraism, ba chiar era, pentru mulți, pe drept sau pe nedrept, identic cu Mithras. Nu putem însă zice că, pentru un număr de contemporani ai lui Constantin, Hristos ar fi fost confundat cu Mithras, deoarece tranzitivitatea logică nu operează într-o perioadă istorică în care termenii sînt definiți doar contextual. De altfel, părinții Bisericii criticaseră deja în mithraism o parodie a creștinismului, din care reținem, normal, că anumite similarități, fie și formale, erau suficient de apăsate ca să îi îngrijoreze.
E clar totuși că încercarea de a pune ordine doctrinară strictă în experiențele religioase din antichitate (și de oricînd) este un exercițiu trist de birocrație a spiritului. Oricine simte ispita de a face asta trebuie să mai arunce o privire asupra mozaicului lui Hristos ca Sol Invictus descoperit sub Bazilica Sf. Petru din Vatican (foto). Pentru cel care a ridicat, puțin înainte de anul 300 d.Hr., acest mausoleu creștin (cel mai spectaculos dintre cele distruse, o generație mai tîrziu, de construcția bazilicii originale a Sf. Petru), Hristos-Helios se putea înălța în glorie, în carul său proiectat pe un cer auriu. Că nimbul lui de raze nu e străin de coroana radiată a unor împărați romani nu are de ce să ne mire; antichitatea nu era numai globalizată, ci și ecumenică.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: Sol Invictus (wikimedia commons)