Misterele pixului

30 iunie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Cititorii interesați de etimologie își imaginează probabil că marile probleme nerezolvate ale originii cuvintelor românești sînt doar cele rătăcite în negura secolelor și în absența documentelor istorice: cele privitoare la limba dacilor, la posibile împrumuturi lexicale din limbi ale popoarelor migratoare, la regionalisme obscure, la argotisme înregistrate foarte tîrziu în scris etc. În mod surprinzător, mai există o serie de cuvinte care primesc în dicționare eticheta „etimologie necunoscută”, deși sînt denumiri uzuale, pentru obiecte ale vieții cotidiene apărute în urmă cu mai puțin de un secol, într-o vreme pentru care ne-am aștepra să avem toate informațiile disponibile. Că lucrurile nu sînt simple nici în privința unor cuvinte relativ recente și foarte cunoscute ne-o arată etimologia controversată, cu explicații parțiale sau neconvingătoare, a termenului pix.

Dicționarele noastre, care încep să înregistreze cuvîntul după 1970, ezită între mai multe explicații. În Dicționarul limbii române (dicționarul-tezaur, DLR, tomul VIII, fascicula 2, 1974), definiția cuvîntului este „creion cu mină sau cu o pastă specială (de tipul cernelii), acționat de un dispozitiv mecanic”, iar explicația finală – „etimologia necunoscută, cf. fr. byk”. Nu e prea clar de unde provine straniul pseudofranțuzism (poate dintr-o transcrie liberă a fr. bic), care reapare și în Micul dicționar academic (2010). În DEX (prima ediție, 1975), pix are definiția „creion cu mină sau cu pastă acționat de un dispozitiv mecanic” și indicația etimologică „din engl. pick”; explicația este reluată și de Noul dicționar universal (2006). Între numeroasele sensuri ale substantivului englezesc nu există însă și valoarea de denumire a instrumentului de scris: chiar dacă ar fi existat, cuvîntul ar fi trebuit să circule intens ca nume de produs comercial, pentru a fi preluat cu pluralul (ca mai tîrziu în sticks-sticksuri). În Dicționarul de neologisme al lui Florin Marcu și Constant Maneca (ediția a III-a, 1978), cuvîntul este etichetat, mai prudent, ca „nume comercial”. În Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme (2000), apare însă un englezesc pix – cuvînt la fel de inexistent ca franțuzescul byk. În DLR sînt cuprinse și citate din presă, cel mai vechi fiind: „pixuri – agende – și-alte mărunțișuri – striga duminică prezentatorul” (Contemporanul nr. 997, 1965). Florica Dimitrescu, în Dicționar de cuvinte recente, ediția a doua, 1997, oferă exemple din presa anilor ʼ70-ʼ80 și adoptă explicația „nume comercial”. Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI 2007) recurge doar la formula „etimologie necunoscută”.

Sensul curent de azi corespunde unui obiect familiar, denumit diferit în diferite limbi: ballpoint pen sau biro în engleză, stylo à bille sau bic în franceză, penna a sfera sau biro în italiană etc. Desemnarea din limba de toate zilele poate să difere de cea strict tehnică, iar obiectul poate fi indicat fie de termenul generic, supraordonat (pen, stylo), fie de unul specializat, provenit din diverse denumiri comerciale. Astfel, bic este curent în franceză și provine de la numele firmei BIC, care produs în 1950 modelul Bic Cristal, cu răspîndire în toată lumea (informații din Wikipedia). În italiană (tot după Wikipedia), biro provine din numele inventatorului modelului actual – maghiarul László József Bíró.

Obiectul pe care îl numim azi pix a apărut după al Doilea Război Mondial, mai exact după 1950. E totuși posibil să fi circulat și ceva mai devreme, pentru că – așa cum se vede din definiția din DEX, cu același nume putea fi desemnat și „creionul mecanic”, apărut și comercializat ceva mai devreme și a cărui formă este asemănătoare. O dovadă ar fi că atestările mai vechi din română conțin precizarea pixuri cu pastă (am găsit, cu ajutorul Google Books, un citat din revista Urzica, 1957, mai vechi decît cele din dicționare) sau pixuri cu bilă – diferențiate astfel de pixul cu mină de creion.

Ar merita să reconstituim o istorie complicată a vieții cotidiene și a produselor de consum din perioada comunistă. Ar trebui să știm de unde s-au importat – dacă s-au importat – primele pixuri și cum au fost produse primele pixuri românești. Pixul era la început un produs rar, căutat, un cadou tipic, adus din străinătate, păstrat și refolosit cu grijă. Evident, nu îl găsim în reclamele vremii. Scrisul cu pixul era – dacă nu mă înșeală memoria – interzis la teze și examene. În treacăt fie zis, îmi amintesc că în anul 1965, în clasa I, învățătoarea ne interzicea chiar scrisul cu stiloul, bănuit că ne modifică aptitudinile caligrafice. Scrisul începea încă, acum 60 de ani, cu tocul și călimara, al cărei loc îl mai păstrează vechile bănci de școală.

În lipsa unor detalii mai exacte de viață cotidiană, cea mai probabilă sursă a cuvîntului românesc nu este totuși de căutat în franceză sau în engleză, ci în zona produselor comerciale germane, bine cunoscute în România primei jumătăți a secolului al XX-lea: forma PIX apare ca denumire înregistrată a unei colecții de stilouri Montblanc (firmă germană) – o găsim, de exemplu, în Illustrierter Beobachter din 1937 – și a putut fi extinsă de vorbitori la alte instrumente de scris.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe