Mirel Rădoi să fie?

27 noiembrie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Deocamdată e Islanda. O ţară născută din migraţie, ceea ce nouă, în momentul recordului de vot în diaspora, ar trebui să ne sune familiar. Cu Islanda ne batem pentru şansa de a ajunge în alt meci decisiv, cu Bulgaria sau Ungaria, pe care, cîştigîndu-l, am prinde, pe scară, ultimul vagon al Campionatului European şi dreptul de a ne juca meciurile la Bucureşti. Deja, parcurgînd toată această schemă, obosim. E un drum lung şi mai ales eliminatoriu, fix cum nu ne place nouă. A juca un baraj, o partidă de da sau ba, ceva ce nu poţi lăsa pe ziua de mîine, e un coşmar pentru Naţionala epocii de plumb, de după cea de aur.

În 2001 am jucat, cu Hagi catapultat din ghetele de fotbal direct în fîşul de selecţioner, un baraj contra Sloveniei, care era teoretic cu două clase sub noi. Ne-au scos. În 2008, la Euro, cu Piţurcă, aveam nevoie de victorie împotriva Olandei, care nu s-a dat de ceasul morţii, fiind deja calificată. 0-2. În 2013, tot cu Piţurcă, am căpătat iar dreptul unui baraj de calificare la Cupa Mondială, contra Greciei, deja pe tobogan. Ratare. La Euro 2016, cu Iordănescu, ne trebuia o victorie, accesibilă, cu Albania ca să păstrăm speranţe pentru mai departe. Înfrîngere. Meciuri de a fi sau a pieri n-am mai cîştigat din 1994, de la cel cu Argentina.

Rădoi? E un tip aparte. Un om care după ce şi-a început greşit cariera, antrenînd fără nici o licenţă, a continuat cu un har şi o seriozitate rare. A calificat după douăzeci de ani echipa de tineret la un turneu final şi de acolo, în premieră, în semifinale. Minunat! Dar ce credeţi că s-a întîmplat acolo în meciul fără recurs cu Germania? Bine, în regulă, aţi prins ideea… Aşa că, da, Rădoi să fie! Dar tot despre România va fi vorba. Dacă avem pretenţia să ajungem la Euro după două meciuri eliminatorii, în deplasare, cred că selecţionerul cel mai potrivit se numeşte David Copperfield.

Mai multe