Mireasa e superpiţi

Biserica este, desigur, cea mai ciumegă din oraş. Are statui urîte cu spume, dar poleite cu aur sau cu vopsea galbenă, ca să pară de aur. Afară, maşini de maşini: enorme şi super-luxoase, toate au cruci şi icoane agăţate de oglinzi. 

Toţi şmecherii sînt îmbrăcaţi identic. Costume la fel, veste la fel. Şi de arătat arată la fel: cefe groase, burtoşi, tatuaje. O parte dintre membrii familiei fetei sînt bruneţi tare. Mă aşez inspirat pe partea lor, aşa că albii din stînga îmi zîmbesc cu gurile pînă la urechi. Comparativ cu familia miresei, probabil par cel mai aproape de gena lor şi unicul care nu poate să mănînce o vacă întreagă la prînz. 

Mirele e îmbrăcat bine tare. Costumul Armani alb, lucios, pare să îi dea siguranţă. În mod sigur nu ar putea nimeni să îl calce cu maşina în timpul nopţii: reflectă lumina mai bine decît un triunghi reflectorizant. Uitîndu-mă atent la moaca lui, mă gîndesc că, de fapt, ar putea să fie mulţi care să îşi dorească să îl calce cu maşina şi probabil i-ar sta mai bine în costum de camuflaj. Cămaşa e spectaculoasă: un violet intens care îmi izbeşte ochii. Băieţii de onoare (am scris iniţial şi probabil destul de exact „de omoare“) au şi ei acelaşi tip de cămeşe, dar sînt în costume negre. 

În mod firesc, domnişoarele de onoare sînt îmbrăcate şi ele

, în violet. Nea Gogu ar fi murit de invidie văzîndu-le, nu de alta, dar pare acelaşi material ca al furourilor în care o îmbrăca pe tanti Ana. La cît de mari sînt unele dintre dihănii, nu cred că mai există materialul ăla pe stoc nicăieri. 

Marea lor majoritate, atît bărbaţi, cît şi femei, poartă cu stil ciocate din piele de şarpe. Afară nu sînt decît 40 de grade. 

Mireasa e superpiţi. Jur că atunci cînd merge se aude: piţi! piţi! piţi! piţi! Tac-su are un lanţ de aur cu care ar putea lejer să tracteze un TIR. Se rostogoleşte cu ea pînă la altar. Muzicienii sînt mustăcioşi, îmbrăcaţi şukar cu pantofi roşii şi costume negre. Cămăşile şi papioanele sînt atît de stridente, încît înţeleg nevoia unora să îşi ţină ochelarii de soare pe ochi, deşi biserica este destul de întunecată. 

Preotul este, aşa cum m-am aşteptat, foarte alb. Înţeleg brusc discuţia dintre doi nuntaşi despre Marele Alb, care nu părea să aibă nici un sens. Pare gravid în ultima lună cu fata gravidă în ultima lună a lui Petre Roman. Nu cred că am văzut vreodată ceva mai mare. E bine că se mişcă, pentru că aerul e destul de stătut în biserică şi nu au ventilatoare.

Mariachii cîntă impecabil. Cei doi îşi spun jurămintele care par a fi scrise de văru’ Guţă în colaborare cu Fuego, editate şi rostite atent de Gâdea la cererea lui Voiculescu. Sînt agramate, penibil de patetice, dar spuse cu credinţa că Dumnezeu (Voiculescu, în cazul lui Gâdea) o să fie mulţumit şi o să îi (răs)plătească. 

Ceremonia se termină şi mă trezesc pupat cu entuziasm. Mă simt bine. Îmi promit să mai vin în Texas la nunţi. În jurul meu, spaniola se amestecă cu engleza. Am fost inspirat să intru în cea mai veche catedrală din San Antonio. Am încercat să scap de căldură şi am trăit o superexperienţă.

A trecut un an de la nunta din Texas. Sînt iarăşi în SUA, de data asta în Washington – statul, nu capitala. Tocmai s-a anunţat decizia Curţii Supreme care permite căsătoria cuplurilor gay în toate cele 50 de state. În Tacoma mă simt la fel de bine ca şi în San Antonio. Stau de vorbă în aceeaşi zi cu americani de origine japoneză, filipineză, indoneziană, mexicană, peruană, indiană, chineză, nigeriană, sîrbă. Se discută la greu decizia, mai toată lumea e bucuroasă sau cel mult indiferentă. Deşi zdrobitoarea majoritate a americanilor sînt religioşi şi cele mai multe reclame le-am văzut la biserici, nu sînt organizate proteste împotriva acestei decizii. Se aşteaptă cîteva sute de nunţi în aceeaşi zi.

Televiziunile prezintă ştirea superechilibrat, nici măcar un singur idiot nu este invitat să îşi dea cu părerea. Mă gîndesc, cu regret, la faptul că Gigi Becali sau Dumitru Dragomir ar fi putut să îi ajute pe bieţii oameni. Donald Trump e departe de valoarea lor şi, în plus, e cam ignorat de trusturile media de cînd şi-a expus părerile rasiste despre mexicani. 

În autobuz, spre Seattle, doamna de lîngă mine, un pic cîrcotaşă, abia aşteaptă să vadă scandalurile următoarelor divorţuri gay. Mă uit în cîteva biserici, dar nu am noroc de nunţi. 

La un post de radio se discută cu entuziasm despre faptul că NRA (National Rifle Association) – probabil cea mai puternică organizaţie americană (promovează armele) – a pierdut şi ea procesul judecat de Curtea Supremă în aceeaşi zi. Se discută despre numărul enorm de oameni care mor împuşcaţi în fiecare an în Washington şi emisiunea este clar împotriva vînzării de pistoale. În pauză se face reclamă unui magazin de armament.

Mă opresc la marginea autostrăzii. În faţa mea stă un nene de la Comitetul Olimpic de Salvare a Marmotelor. Pînă scot telefonul să fac o poză, pleacă. Rămîn fără poză. Doar în America poţi să vezi la marginea unei autostrăzi reclame la agăţat de puicuţe, reclame la bursa sfîntă, la Dumnezeu, la lemne de foc (probabil pentru competiţie), la McDonald’s şi multe, multe flori. Toate în acelaşi loc. 

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.