Miracolul salvator al agregării

La vremuri de alegeri, părerea că electoratul e prost, lipsit de educaţie civică elementară şi fericit-neinformat nu se mai aude, însă candidaţii par să ţină seama de ea mai mult decît oricînd. Cum vremea alegerilor a venit şi la noi, şi în America, în acelaşi timp, reflecţia despre electorat sau, mai exact, despre noi înşine în ipostază de alegători devine o urgenţă tot mai legitimă. Printre multele diferenţe dintre România şi America, o subliniez acum pe cea cu relevanţă în context: calendarul de apariţii al editurilor americane este extrem de sensibil la evenimentele din cetate. La noi, cărţile apar fără nici o legătură cu ceea ce se petrece în România, după un calendar autist, care ţine cont numai de ciclicitatea tîrgurilor de carte. În America hiperpolitică a anului 2008, a apărut o carte (Rick Shenkman, Just How Stupid Are We? Facing the Truth About the American Voter, Basic Books, 2008) despre electorat - precizez, această carte nu este o premieră, asemenea cărţi apar cu regularitate în preajma consultărilor electorale -, din care aflu cîteva lucruri interesante. Concluzia cărţii nu mă surprinde: electoratul, privit ca o entitate, nu este deloc prost, ci este pur şi simplu uman. Evident, ipoteza pe care se bazează ştiinţele politice livrate rudimentar, ca un fel de astrologie pentru coafeze, anume aceea că omul reacţionează raţional la provocările cetăţii, nu are aproape nici un argument. Omul este, după o expresie dragă psihologilor timpului nostru, "predictibil iraţional", ceea ce nu mai miră pe nimeni. Rezultatul alegerilor, adică opţiunea electoratului, este, ca şi opţiunea individului, un amestec alchimic de raţiune şi afect, de conjunctură şi lungă perspectivă, de speranţă şi pedeapsă. Dar nu concluzia finală a cărţii vreau să o discut aici, ci două dintre concluziile de parcurs, care mi se par extrem de interesante. Prima este aceea că oamenii care frecventează politica şi care au, prin urmare, convingeri politice tind să deformeze dur realitatea. La sfîrşitul celor opt ani de administraţie Reagan, o vastă majoritate a oamenilor care admiteau convingeri democrate spuneau că inflaţia a crescut periculos pe parcursul anilor de reaganomics, deşi statistica rece arată că inflaţia a scăzut de la 13,5% în 1980 la 4,1% în 1988. La fel, la finalul celor două administraţii Clinton, cei mai mulţi dintre americanii care mărturiseau convingeri republicane reproşau preşedintelui creşterea iresponsabilă a deficitului bugetar, cînd, de fapt, acest deficit scăzuse de la 225 miliarde în 1992 la 22 miliarde în 2000. Nu vă grăbiţi să spuneţi că experienţa noastră istorică ne-a învăţat prea bine că ideologia pune ochelari de cal. Experienţa noastră este relevantă în cazul societăţilor închise. În condiţiile lumii libere, oamenii care asumă convingeri politice sînt, teoretic cel puţin, cei mai interesaţi de politică şi, prin urmare, cei mai informaţi dintre cetăţeni, în această privinţă. Prin urmare, cei mai informaţi dintre cetăţeni sînt purtătorii unor neadevăruri. Asta pentru că ceea ce informează un asemenea om nu este buletinul de ştiri ca atare, ci discursul politic al preferatului său. Mai mult, oamenii informaţi au deja preferinţe mediatice: fiecare va prefera canalul de informaţii ori ziarul cel mai apropiat de convingerile sale. Prin urmare, întrebarea este: cît de corectă e informaţia pe care cei mai informaţi dintre cetăţenii unei democraţii actuale o deţin şi pe care îşi bazează opţiunea? A doua concluzie de parcurs pe care o semnalez aici este şi mai interesantă. Dacă în campania electorală se detaşează o anumită temă cu preponderenţă, atunci rezultatul la urne va urma convingerea oamenilor despre acea temă. E normal, veţi spune. Numai că studii atente dovedesc că nu convingerea oamenilor decide preferatul în alegeri, ci invers: preferatul decide convingerea oamenilor. Liderul sau partidul preferat se decide pe cu totul alte criterii decît acela al răspunsului la tema principală. Asta pentru că, în general, oamenii ştiu despre tema principală ceea ce li se spune în scurtele clipuri electorale sau în afişajul stradal al candidatului sau al partidului în chestiunea dedusă discuţiei. Şi, după cum se ştie, aceste tipuri de advertisment cuprind nu mai mult de 4-5 cuvinte. Mai exact, într-o chestiune - să spunem - precum cea a reformei educaţiei, echipele de campanie ale candidaţilor sintetizează proiectele acestora în 4-5 cuvinte. Ceea ce alegătorii ştiu în general despre reformele preconizate în educaţie sînt acele 4-5 cuvinte spuse de preferatul lor. Ei bine, susţinătorii liderului sau ai partidului asumă exact aceste cuvinte drept convingere proprie şi răstoarnă raportul de cauzalitate. Dar cei care cred în democraţie cred în "miracolul agregării", adică într-un fel de lege care ne salvează de fiecare dată şi sună cam aşa: cu cît mai mulţi participanţi la luarea unei decizii, cu atît rezultatul este mai aproape de un model ideal de înţelepciune. Cu cît sînt mai puţini cei care participă la luarea unei decizii, cu atît şansele ca rezultatul să fie aproape de soluţia înţeleaptă sînt mai mici. Această interesantă teorie a fost dovedită matematic de Condorcet încă acum 200 de ani. Este, de fapt, o alchimie care face democraţia ceea ce este ea acum: cea mai bună formă de guvernare din cîte a putut inventa specia noastră. Şi mai este un bun motiv să mergem la vot pe 30 noiembrie. Fiecare elector lipsă înseamnă o diminuare a şanselor ca rezultatul alegerilor să fie adecvat complicatei Românii în care trăim.