Minsk dinspre București

Figura descumpănită a președintelui contestat fățiș chiar de persoanele în mijlocul cărora ajunsese pentru căuta sprijin și asigurări că regimul e încă sigur.  „Momentul Ceaușescu”, cum l-au numit imediat zeci de observatori. Zeci de mii de oameni pe străzi, inclusiv în localități unde ultimele întruniri publice de amploare au avut loc pe vremea comunismului și erau obligatorii. Negocierile dintre securiștii regimului și Opoziție pentru asigurări în eventualitatea unei tranziții. Demisia unor vedetuțe TV și care își descoperă brusc principiile. Cedările teoretice care urmăresc cîștigarea de timp – „Plec, dar nu acum”.

Toate astea oferă imaginea unui regim politic dezorientat, haotic și, din acest motiv, și mai periculos. Structurile de ordine publică încă loiale președintelui continuă neabătute arestările, tortura și amenințările.

Asta e imaginea Belarusului din știri. O lume întreagă urmărește desfășurarea rapidă a evenimentelor de acolo. Atitudinile variază între aceea a unui puști care privește un joc video pe Twitch, amintindu-și că și el a trecut prin lucrurile astea, pînă la cea a unui parior pasionat în fața unor cote care se schimbă de la minut la minut. „Cade? Nu cade?”

S-a scris mult despre revoluția neterminată a bielorușilor. S-au făcut și se fac scenarii. Se discută mult despre atitudinea Rusiei (placidă, mai degrabă) și despre gradul de implicare a Vestului în întîmplările de la Minsk (scăzut, după toate aparențele). Opinia dominantă e că, spre deosebire de Ucraina sau Georgia, în Belarus intervențiile străine sînt mai degrabă secundare. Ceea ce vedem acolo pare mai curînd exasperarea unui popor care s-a săturat. O națiune care vrea altceva și  mai mult de la societatea în care trăiește. O schimbare de direcție.

Belarus e suficient de departe cît să nu ne afecteze direct și suficient de aproape, istoric mai ales, cît să conteze. De aceea, măcar cîtă vreme rămîne în știri, poate ar fi util să conștientizăm poziția din care aici, în România, vedem și judecăm toate lucrurile astea.

„Momentul Ceaușescu” a fost acum 30 de ani. În original. Instigarea muncitorilor împotriva demonstranților pro-democrație a existat și ea. La fel și manipulările televiziunii publice. Am avut la diverse momente și narativul cu străinii care ne vor răul. E și azi pe ici, pe colo. Violențe din partea poliției? Dosarul 10 august e martor. Belarusul din 2020 arată ca un film derulat pe repede-înainte cu momentele urîte ale României după ce 25 de ani pe ecran a fost prezentă o imagine nemișcată a lui Ion Iliescu.

Însă România a avut o altă traiectorie. Societatea a fost mai fermă. Obiectivele mai clare. Rezistența mai încăpățînată. Politicienii ei mai puțin ticăloși.

Românilor le-a fost frică tot timpul să nu ajungă unde sînt bielorușii azi – încremeniți în timp, între lumi, și cu Nicu Ceaușescu președinte. De altfel, prin anii ʼ90 era o piesă de la Sarmalele Reci care sancționa preventiv nostalgia pentru vremurile care apuneau folosindu-se chiar de imaginea fiului preferat al cuplului Ceaușescu în funcție la Cotroceni.

Bucureștiul, cu toate ale lui, e departe de Minsk. Și se depărtează cu fiecare zi în care, la Minsk, mustața lui Lukașenko e menționată în propoziții cu verbul la prezent.

Sigur că România ar fi putut și mai bine. Ar fi putut pune un univers și nu doar o generație între ea și țările care o privesc din spate. Nu a făcut-o. Însă, din cînd în cînd, e bine să mai tragem și cîte o concluzie, fie ea și doar pe jumătate optimistă. Exercițiile de felul acesta ajută mai ales în momente de descurajare. Eforturile societății românești, așa stîngace și inegală, au produs rezultate care ne feresc azi de lupte mult mai mari și cu consecințe mult mai drastice.

Nu e totuși puțin lucru să trăiești într-o țară cu alegeri libere. Într-un stat al cărui guvern cade cînd calcă pe bec și asta fără să fie nevoie de morți pe străzi. Și nici să poți munci sau călători liber în locuri în care alții nu au acces nu e chiar lipsit de importanță. Nu e puțin să ai o presă liberă, atît de liberă încît uneori mai uită cît de prețioasă e libertatea asta. Și nu e deloc irelevant faptul că trăim într-un loc în care Justiția mai trimite cîte un Lukașenko wannabe la reflecție prelungită după gratii. Și ne putem opune cînd nu ne plac legile și putem refuza politicos tentativele unor habotnici de a intra în viețile noastre private.

Am văzut vreo cîțiva oameni mirați de atenția pe care publicul român o acordă Belarusului. Spre deosebire de multe alte știri externe, cele venite de acolo au fost citite și distribuite masiv pe Internetul românesc. Explicația stă probabil în comparația inerentă dintre experiențele românești și cele ale bielorușilor. Iar asta arată că, măcar în privința valorilor esențiale, românii sînt de acord că încă mai e ceva de apărat în această țară, iar norocul, norocul nu are nimic de-a face cu lupta pentru o viață mai bună.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.