Mim și mimă
E surprinzător că dicționarele noastre generale încă nu au înregistrat cuvîntul mimă; acesta apare totuși în principalul instrument normativ (Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic – DOOM), încă din ediția a doua, din 2005. În DEX și în alte dicționare similare este cuprinsă, în schimb, forma mim (ca substantiv masculin sau neutru), aparținînd aceleiași familii lexicale (în sens larg, respectiv alcătuită din împrumuturi analizabile) cu verbul a mima și chiar cu substantivul pantomimă. Termenii au fost împrumutați din franceză, în perioada modernizării lingvistice din secolul al XIX-lea, dar legătura lor este transparentă și unele elemente pot fi interpretate fie ca rezultatul unor adaptări, fie ca produse în interiorul limbii române. Substantivul feminin mimă, termenul absent din dicționare, poate fi un împrumut din franceză (din fr. mime, substantiv masculin, mai rar feminin), fixat ca feminin poate și sub influența lui pantomimă, dar atestările de care dispunem sugerează mai curînd că este un derivat regresiv de la verbul a mima. Explicația a fost propusă de Virgil Nestorescu într-un articol din 2009 („Note etimologice și lexicale”, Limba română, nr. 4). În franceză, după unele oscilații de încadrare într-un gen, mime s-a fixat ca substantiv masculin, iar pantomime ca feminin. Mime și pantomime sînt sinonime parțiale, dacă nu ținem cont de distincțiile și specializările apărute în practica teatrală (și consemnate, de exemplu, de Trésor de la langue française informatisé). Pentru română, dicționarele par să indice o situație similară, de parțială suprapunere între neutrul mim și pantomimă; în DEX, mim, cu pluralul mimuri, este definit ca „scurtă comedie la greci și la romani, alcătuită din scene simple” (diferit deci de masculinul mim, cu pluralul mimi – „actor de pantomimă”).
De fapt, neutrul mim este aproape ieșit din uz, în raport cu substantivul feminin mimă. În dicționare, mimă ar trebui să apară cu cel puțin două sensuri: ca denumind o tehnică și o artă de reprezentare a realității exterioare și de exprimare a stărilor și a emoțiilor prin gesturi și mimică, fără recurs la limbajul verbal, dar și ca nume al unui joc de societate familiar multora, bazat în esență pe aceeași practică de expresie nonverbală. Primul sens are atestări cel puțin din anii ’60 ai secolului trecut, cînd în presa românească apar mai multe interviuri cu actori specializați în (panto)mimă, ca Marcel Marceau: „De fapt, domnule Marceau, de ce ați ales mima ca limbaj de expresie?” (Femeia, 1967); „Ce loc ocupă pantomima și mima în arta teatrală?” (Teatrul, 1967) etc.
Pe de altă parte, e uimitor că forma de neutru mim are o atestare foarte veche, din secolul al XVII-lea, la Dosoftei, în Viața și petreacerea svinților; în acest caz, termenul a fost preluat direct din greacă, de unde provine de altfel, și prin intermediul latinei, întreaga familie de cuvinte legate de rădăcina cu sensul „imitare”. Dosoftei explica neologismul cu ajutorul unor cuvinte mai accesibile în epocă, dar populare sau învechite astăzi: Sfîntul Porfirie era priceput în „mimuri, ce să dzîce (= adică) îngînăciuni de șeganii” (fragment citat în Dicționarul limbii române – DLR, litera M). În text acesta nu este un amănunt oarecare, ci o scenă care pune în discuție raportul între mimesis și trăire autentică: aflăm că actorul „făcîndu-să că îngînă pre episcopul cînd boteadză”, ajunge chiar să se convertească la creștinism.
Și ca denumire a jocului (modern) numit în franceză jeu de mimes și în engleză mime game găsim ambele variante lexicale: neutrul mim și femininul mimă. Internetul indică o preferință clară, în prezent, pentru forma feminină: „cum se joacă mima” (calificativ.ro); „Polițistele joacă mima” (cancan.ro); „După ce au povestit cum a fost la filmări, actorii din Profu’au jucat mima” (protv.ro). Forma articulată este specifică referirii la numele de jocuri (ca în leapșa, fripta, baba-oarbaetc.), dar cuvîntul se folosește, evident, și nearticulat: „Spor la mimă!” (play.google.com); „de la jocuri de explicat cuvinte, la mimă și provocări amuzante pentru tine și prietenii tăi” (libertatea.ro). Atestările formei neutre mim sînt mult mai rare: „Un grup de fete joacă mim” (ziaruldebacau.ro; „nici genul care joacă mim nu pare a fi” (catavencii.ro). Pluralul apare doar accidental, de exemplu în niște amintiri ale Gabrielei Melinescu: „Eu nu jucam «mimuri» și nici el, în timp ce ceilalți erau în picioare în mijlocul camerei și se amuzau copios” (România literară, nr. 51-52, 2006).
Despre relevanța lingvistică a jocului merită să vorbim mai mult, cu altă ocazie: mima recurge la prototipurile semantice sau la contextele specifice de folosire a cuvintelor, poate exprima sensuri concrete și abstracte, ilustrează modul în care convenții suplimentare sînt produse prin practica de comunicare într-un grup stabil.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).