Milos. Nu Forman

Se zice că şi creierul e un muşchi. Că trebuie să-l ţii umflat, cu exerciţii. Azi gîndeşti 5 minute, mîine încă 5. După cîteva luni, cei mai buni rezistă şi o oră-două de gîndit pe zi. S-ar putea şi mai mult, dar trebuie totuşi să mergem şi la serviciu. Pe vremea adolescenţei mele, cel mai bun loc să gîndeşti era la coadă. Era ca un fel de sală, cu aparate de forţă pentru creier: gînditorii din jur. Stăteai şi te uitai la ei şi te mirai: cum e posibil să fim atît de idioţi? N-am răspunsul nici astăzi, probabil că n-am stat destul. În aceeaşi perioadă în care noi începeam să stăm la coadă, în Anglia, Maggie Thatcher era cît pe ce să pice din funcţia de premier. Asta în momentul în care a venit cu ideea desfiinţării programului guvernamental care dădea gratis lapte în şcoli. Nu l-a desfiinţat pentru că bugetul nu mai avea bani. L-a desfiinţat pentru că nu voia să dea vreo idee elevilor că statul le e dator cu ceva. Thatcher a vrut să scape tînăra generaţie de concepţia asta ne-protestantă că mila e bună. Cum observa de curînd The Economist, "decreţeii" ei, copii crescuţi cu lapte cumpărat de părinţi, nu din pomeni, sînt astăzi printre cei mai productivi adulţi din Europa. Noi mergem în direcţia opusă. România devine cîmpul de bătălie al milei: cine e cel mai darnic, oglindă, oglinjoară, de la şapte seara? Mila e o jucărie pentru copiii celor bogaţi ("Tati, îmi iei şi mie cîţiva săraci ghiftuiţi, te rog? Că-mi cere la şcoală, la educaţie civică!"). Mila e instrument de guvernare (am mărit pensiile, eu, premierul, nu Casa de pensii!). Mila e sport naţional - 100 m de parizer, aruncat din camion la Copşa. Mila ne foloseşte ca unitate de măsură pentru lungimea nasului de firmă, ţinut pe sus în comunicate: "Ne bucurăm să vă spunem că am donat Casei de copii orbi un număr de 20 de televizoare...". Mila de consum public a început cu Dăruieşti şi cîştigi. Şi s-a încheiat, în versiunea contemporană, cu "Ia, băăăă, că am de unde!". Într-o replică candidă dintr-un film cu furnici (Dennis nu-mai-ştiu-cum), una dintre insecte îi vorbeşte lui, băieţelului Dennis, despre Ziua Mîntuirii la furnici: "Şi-atunci are să cadă din cer excreţie de afide". "Adică caca de vierme, nu?" - e replica lui Dennis. Exact, caca de vierme. Trăim în raiul furnicilor. Super. Cine vrea să fie vertebrată? Eu, nu, e prea complicat. Săptămîna trecută, Primăria din Constanţa a dat cîte-un pui şi alte cîteva atenţii pensionarilor. Ca televiziunile să-i vadă bine, s-a organizat un ghişeu mic, aşa încît coada să fie mare şi fotogenică. Evident că i-am filmat şi ziua, şi noaptea: aşa un subiect nu se ratează. Face rating. Pentru că ăia care stau acasă sînt cu ochii pe cei de la coadă. E un reflex, îl mai ţineţi minte? Doar că atunci ne uitam pe geam în spatele blocului, să vedem dacă a băgat. Acum ne uităm la televizor. Că sigur bagă. Ştiţi ce? Dacă oamenii ăştia pot să stea la coadă 12 ore înseamnă că mai pot şi munci. La cît merge piaţa pentru stat cu copii sau curăţenie, puiul lor era cumpărat cu o zi de muncă. E drept, muncă, nu stat. O să-mi ziceţi că erau bieţi pensionari, gîrboviţi după o viaţă de efort cumplit. Mă îndoiesc. Munca generează mîndrie. Ăia care au muncit (şi rabdă acum de foame) se sinucid, nu caută milă. Ăştia de la cozi se învîrt în continuare de-un mic aranjament. Poate aţi observat cîţi graşi strigă cînd dai drumul la înregistrare: Muriiiim de foameeee! Cîţi? Toţi! Pe vremea cînd demonstram în piaţă, cu Liga Studenţilor, cîte un trecător se mai pomenea că strigă la noi: Huooo, la muncă! Mă bucur azi să-i întorc urarea. Jos mila, nene! Da, dumneata, ce te uiţi aşa?! Nu sînt de acord să iei gratis. Ce, mie mi-ai dat libertate degeaba?