Mic discurs despre moartea Europei

16 ianuarie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, am să-l pastişez oarecum pe Paul Valéry spunînd că civilizaţia europeană este adînc legată de conştiinţa că sîntem muritori. (Nu-i aşa că, dacă începeam prin a spune „civilizaţia europeană este adînc legată de conştiinţa că sîntem muritori“, aţi fi zîmbit, spunîndu-vă că băiatul ăsta „iese“ cu o filozofie de doi bani pe o temă atît de serioasă? Dar aşa, cînd vă spun că a zis o cineva ca Valéry, nu mai zîmbiţi, deveniţi mai atenţi şi încercaţi să luaţi aminte. Ştiu că e bine să îți camuflezi adesea gîndurile ca să-i faci pe ceilalți mai atenți la ele şi, de aceea, folosesc frecvent acest mic truc. Atribui ideile mele altora, unora de care lumea, în general, nu rîde, unora aflaţi dincolo de contestare, unora ale căror scrieri înmoaie simţul critic, pe bună dreptate. Am o părere proastă despre simțul critic al zilelor noastre, dar asta e altă poveste. În orice caz, cînd spun ceva ce mi se pare important, dar simt, în acelaşi timp, că ceea ce spun are parfumul truismului sau culoarea banalităţii, o atribui imediat unui greu cultural şi ideea mea este, astfel, ascultată. Că numele sub care îmi livrez gîndul ca citat a spus ori nu ceea ce zic eu are prea puțină importanță pentru mine. Unii, cu adevărat proști, preferă să fure ideile altora, să zică ce au zis alții fără să invoce autorul. Dimpotrivă, socotesc că e mult mai inteligent să atribui ideile tale unor autori mari, căci așa le faci să fie ascultate și respectate. Argumentul prestigiului – asta e cunoscut în teoria argumentării. Ştiu, nu este tocmai cinstit ce fac, dar retorica mă învaţă să folosesc orice trucuri pentru a fi convingător. Trebuie să folosesc toate armele şi tacticile pentru a evita barajul de neatenţie, suficienţă şi neîncredere pe care îl poartă cu sine, în mod natural, orice ascultător de azi. Însă, de data asta, chiar nu forţez lucrurile. Paul Valéry a spus că civilizaţia europeană este adînc legată de conştiinţa că sîntem muritori, într-un eseu intitulat „Politica spiritului“, apărut, cred, în 1919. Sau, cel puţin, aşa am înţeles eu ceea ce a spus el acolo. Dacă v-am făcut atît de curioşi încît chiar vreţi să ştiţi cine o fi spus că civilizaţia europeană este adînc legată de conştiinţa că sîntem muritori, Valéry sau eu însumi, mergeţi la acel eseu. În orice caz, eu aşa cred, că Valéry a spus-o primul şi eu v-o redau aşa cum am înţeles-o. De-aia şi zic că-l pastişez oarecum, ca să fiu acoperit şi în privinţa dreptului de autor, şi în privinţa apărării seriozităţii acestei profunde banalităţi. Asta, desigur, în cazul în care Valéry chiar a spus aşa ceva. Dacă nu, nu.

Revin la mica mea intervenție și extind un pic vorbele valériene. Toate reacţiile noastre în faţa istoriei se înrădăcinează în această conştiinţă. Moartea nu este doar o afacere personală. Intimă, cum spun unii. Atît de intimă încît ajunge în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, zic cei mai progresişti dintre noi. Eşti liber să mori cînd vrei, cum vrei – nu şi unde vrei, la libertatea asta se mai lucrează. Moartea este, aşadar, mai mult decît treaba ta sau a mea sau a lui. Este, în acelaşi timp, şi un fapt colectiv. Vor muri nu doar persoanele noastre, ci şi întreaga noastră civilizaţie. Lumea noastră se va sfîrşi cu mult înainte ca lumea întreagă să se sfîrşească. Despre lumea întreagă ştim că se va sfîrşi la fel de sigur precum sîntem că fiecare dintre noi se va sfîrşi. Nu se ştie de ce, însă, ideea morţii civilizaţiei noastre ne intră mai greu în cap. E ca şi cum am spera că, deşi murim şi noi, şi lumea întreagă, ceva rămîne, totuşi, dincolo de moartea însăşi. E absurd, nu? Ei bine, e uimitoare încrederea noastră, a europenilor, în acest gen de absurd. E drept, în ultima sută de ani, ici-colo, cîte un filozof pesimist, cîte un mistic ori cîte un istoric cu instincte sănătoase (cei mai mulţi istorici au instinctele unei insecte, aşa că te şi miri cum de au ajuns istorici!) au profeţit moartea Europei aşa cum o ştim. Dar profeţia lor n-a fost niciodată luată în serios. Acum, însă, de cînd cu invazia ăstora, conştiinţa morţii civilizaţiei noastre a devenit colectivă. Mă abțin să spun cine ne invadează, pentru că nici nu prea are importanță pentru mica mea demonstrație. Important este că toți europenii, dar absolut toți, au sentimentul că ceva străin și malign, un fel de principiu al răului distructiv venit din exteriorul civilizației europene, ne invadează „corpul“ și-l omoară treptat. Unii cred că musulmanii, alții cred că iliberalii, unii cred că neobolșevicii, alții cred că neofasciștii – nu contează. Dacă natura acestui rău ucigător este încă dezbătută, sentimentul prezenței sale este unanim. Ca niciodată în istoria ei, Europa este mai prosperă. Ca niciodată în istoria ei, Europa are o conștiință de sine. Și totuși – sau, poate, tocmai de aceea –, ca niciodată în istoria ei, Europa are o spaimă acută de propria moarte.

Cînd oamenii unei civilizaţii ajung să fie apăsaţi nu doar de ideea morţii lor, ci şi de ideea morţii civilizaţiei lor, atunci începe sfîrşitul. Iar noi, europenii, sîntem exact în acest punct. Ca niciodată în trecut, trăim toţi sub convingerea că Europa, cel puţin această Europă pe care o ştim, în care trăim acum, moare. Ca întotdeauna, unii zic că e rău, alţii că e bine. Şi nu e vorba doar de pesimişti şi de optimişti, e vorba despre cei care iubesc această lume şi cei care, de fapt, o urăsc. Moartea acestei Europe este mai mult decît o catastrofă politică, este un genocid cultural, înainte de orice. Habar n-am cum va fi civilizaţia care îi va lua locul, iar asta mă sperie încă şi mai mult decît moartea însăşi. 

P.S. Acest discurs nu este al meu, ci al unui prieten care ţine să rămînă necunoscut, avînd, totuşi, ciudata dorinţă de a-şi face cunoscute gîndurile. Dacă, prin absurd, mie mi-ar fi venit în minte un asemenea discurs, aş fi refuzat categoric să-l susţin.

Mai multe