Metoda Ionescu, Popescu, Ștefănescu
Popescu e profesor de română și e pasionat de profesia lui. Îi place literatura, dar, mai mult decît estetica pură a acesteia, iubește fascinația lumilor pe care i le oferă și e un om fericit cînd poate să o împărtășească cu elevii lui. Nimic nu i se pare mai împlinitor profesional decît momentul acela în care vorbește cu ei despre cîte un text, despre straturile care îl compun, despre legăturile care se pot stabili între acestea și viața reală, a lui și a elevilor lui. Încearcă din primele ore în care preia o clasă de a IX-a, spre exemplu, să îi aducă și pe ei în starea aceea de fascinație pe care o presupune descoperirea semnificațiilor unui text, în starea de uimire pe care o implică momentul acela de revelație. Și, de cele mai multe ori, reușește.
Ionescu e profesor de istorie și e un veritabil împătimit al acestei discipline. Dar nu în sine, pentru ce presupune ea doar ca descoperire a trecutului, ca înțelegere a lui și a mecanismelor construcției sale diacronice. Ci, mai ales, pentru ceea ce spune aceasta despre viață, despre uman, despre rotițele care se învîrt unele pe altele pentru ca societățile să funcționeze sau să intre în disoluție. Și, mai ales, e pasionat de modul în care prelungirea istoriei generează formele de a fi ale prezentului. Încearcă din primele ore cu elevii, cînd preia o clasă nouă, să-i aducă în starea aceea de fascinație pe care o presupune situarea vie în prezent, prin înțelegerea semnificațiilor trecutului. Și, de cele mai multe ori, reușește.
Ștefănescu e profesor de matematică. E un iremediabil visător, totuși, pentru că numerele, funcțiile, figurile geometrice etc. îl ajută să înțeleagă modul în care funcționează universul, deci implicit viața, în forma ei de aici și de acum. Nu-l interesează doar jocul formal, teoretic, al conceptelor de specialitate, ci-l interesează cum interferează ele cu viața de zi cu zi. Din primele ore cu elevii săi încearcă să le deschidă și lor apetitul pentru descoperirea acestor reglaje între forme, numere, funcții și viața cotidiană. Să-i aducă în acel punct înalt, cum ar spune un poet, în care poezia nu se întîlnește doar cu matematica, ci și cu viul, în expresia sa cea mai concretă. Și, de cele mai multe ori, reușește.
Panait e profesor de biologe... Și, de cele mai multe ori, reușește. Săraru e profesor de fizică... Și, de cele mai multe ori, reușește. Andreescu e profesoară de engleză... Și, de cele mai multe ori, reușește. Mateescu e profesoară de filosofie... Și, de cele mai multe ori, reușește.
Kominsky e profesor de teatru și e transfigurat mai ales cînd stă între studenții săi, cînd le explică vitalitatea acestei profesii, sufletul ei, modul în care ea interferează cu viața. De cele mai multe ori reușește, căci pune pasiune și are cuvintele la el, știe să explice, să provoace puternice trăiri în studenții săi, să-i determine să descopere în ei, prin rolurile pe care le exersează, alte și alte vieți, alte și alte trăiri. Ce-și dorește însă, prin fiecare rol pe care îl exersează un student, este să-și descopere sinele în expresia unui rol, nu să copieze un alt model de a fi. Să fie el însuși, fiecare student, atunci cînd se transpune în ipostaza unui personaj.
Popescu are uneori cîte un elev cu care nu-i iese nimic. O poezie clasică sau contemporană, o proză istorică sau una despre selfie, una realistă sau una fantastică sau SF sînt la fel de neinteresante pentru elevul lui. Nu-i poate mișca deloc, oricît încearcă, prin orice mijloace sau legături cu viața, cu umanul, cu trăirile viului, nu-i poate mișca deloc starea de indiferență, de lehamite, de dispreț. Popescu nu știe ce să mai facă cu elevul său.
Ionescu are o elevă care stă în orele lui aproape întinsă sub bancă, butonînd de cîte ori prinde ocazia telefonul, răspunzîndu-i cu scîrbă sau cu dispreț întrebărilor, provocîndu-l, eventual, poate chiar cu atitudini indecente. Oricît a încercat să o facă să se transpună în mișcarea uluitoare a mecanismului istoriei, oricît a încercat să o aducă în lumea sa, căutînd să-i propună legături cu lumea ei (și a făcut adevărate incursiuni pentru asta în problematici ca prietenia, iubirea, pasiunea, puterea, frumusețea, succesul etc.), eforturile sale s-au blocat în fața unei priviri goale sau a uneia plictisite, disprețuitoare.
Ștefănescu are un elev care..., Panait are un elev care..., Săraru are un elev care... etc.
Kominsky are mai mulți studenți cu care i se pare că nu poate stabili conexiuni. Că sînt sterpi sau prea puțin dotați. Spre exemplu, cînd studenta X și studentul Y au fost rugați să joace o scenă pregătită acasă, aceștia au jucat-o sfidător, au ales un subiect inadecvat, n-au atins sensibilități interioare, ci s-au oprit la suprafețe. I-a oprit îngrozit și, retras în cabinetul lui, a conchis că nimic nu mai poate salva o generație care e distrusă, lipsită de repere, de principii, de valori și de reale pasiuni și trăiri.
În altă zi, Kominsky a provocat o altă studentă să joace. Cu oarecare rezervă și îndoială față de rolul dificil pe care aceasta și-l alesese. Tînăra, mereu parcă închisă în sine, timidă, neîncrezătoare, s-a dovedit în minutele scurte ale jocului de rol o revelație. Kominsky a fost uluit și fascinat, a aplaudat, a lăudat. Ceva ce nu se vedea reușise să scoată din studenta sa.
Pentru Popescu, literatura e o interfață vieții. Pentru Ionescu, istoria e o interfață a vieții. Pentru Ștefănescu, matematica e o interfață a vieții, iar pentru Kominsky, teatrul e o interfață a vieții.
Kominsky are o metodă. Secretă? Căutați serialul, care merită văzut: Metoda Kominsky. Pentru că e despre viață, despre prietenie, despre bătrînețe și neajunsuri, despre frumusețe și neputință, despre eșecuri și reușite. Și pentru că actorul și profesorul Kominsky se îmbracă foarte șic. Un serial, aș spune, excelent. Din care se pot învăța multe și despre ce înseamnă vocația de profesor. Reușește oare Kominsky să facă ceva și cu studenții X și Y?
Dar voi cum reușiți, cînd îi întîlniți printre elevii voștri?
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.