Mesajul pentru prezent al condamnării lui Mladici

28 noiembrie 2017   PE CE LUME TRĂIM

Condamnarea la închisoare pe viață a lui Ratko Mladici, fostul comandant militar al sîrbilor bosniaci din timpul războiului din Balcani, poate părea un gest tardiv al Tribunalului Penal Internațional. Drep-tatea vine tîrziu, iar în timpul războiului, comunitatea internațională s-a dovedit incapabilă să oprească masacrele. Bosnia nu este nici azi un stat cu adevărat funcțional, entitatea sîrbă, sub conducerea ultranaționalistului Milorad Dodici, acționează ca un factor destabilizator și ca un pion al intereselor rusești în regiune. Din acest punct de vedere, așa cum titra de curînd ziarul britanic The Guardian, Mladici își va petrece restul vieții în închisoare, dar acolo, pe teren, el a cîștigat.

Și totuși, sentința de la Haga vine într un moment cum nu se poate mai potrivit pentru Europa. E adevărat că ne aflăm la mai bine de două decenii de la comiterea crimelor – pentru cine e tentat să acuze justiția internațională de părtinire e bine să spunem că așteptăm în curînd și sentința în cazul liderului croat bosniac Jadranko Prilici. Dar tot la fel de adevărat este că ne găsim în plină ascensiune a naționalismului agresiv, de-a lungul și de-a latul Europei.

Cazul Mladici ne arată unde poate duce discursul urii. Cine crede că va rămîne doar în paginile ziarelor și pe conturile de pe rețelele de socializare, cine are impresia că discursul urii vine și trece în dezbatere TV și radio fără a lăsa urme în afară de o posibilă creștere a audienței, ei bine, acela e cel puțin un mare naiv. În realitate, discursul urii lasă urme de sînge pe pămînt. Sînge real și suferințe reale.

Mladici a fost condamnat. „Am relatat din multe războaie, dar niciodată nu am întîlnit un om atît de monstruos precum Ratko Mladici“, avea să mărturisească, peste timp, fostul corespondent de război al National Public Radio din SUA.

Să fim însă realiști. Nu Ratko Mladici a ucis cu mîna lui oameni neînarmați. Nu el a incendiat casele în care se aflau femei și copii. Nu el a torturat. Nu el a vio-lat. De altfel, pe asta s-a bazat și apărarea lui, dar se vede că nu a ținut. În realitate, oricît de monstruos s-a dovedit a fi cel supranumit „Măcelarul din Balcani“, nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără o adevărată arhitectură a terorii, fără o ierarhie a monstruozității. Cum de a fost posibil?

Una dintre explicații se regăsește în propaganda mediatică. Toate aceste atrocități n-ar fi fost posibile fără o campanie menită a demoniza categorii întregi de oameni. Iar asta trebuie să ne dea de gîndit nouă, celor de astăzi.

Dincolo de faptul că generalizarea este semn de prostie (sîrbii sînt așa, nemții sînt așa, arabii sînt așa…), e bine să știm că asta poate genera prejudecăți și poate justifica porniri criminale în cine știe ce minți rătăcite. În realitate, fiecare ființă umană este unică în felul ei. De aici ar trebui pornită judecata. Campania de demonizare a grupurilor, repetată pînă la exasperare, poate ajunge pînă în punctul dincolo de care puțini pot să-și mai pună întrebări. Acela este punctul de unde rațiunea cedează cu totul în fața pornirii criminale.

Și încă lucrurile nu ar merge pînă la consecința finală dacă nu ar exista și altceva: sentimentul impunității. Poate că mulți criminali de război ai tuturor timpurilor nu ar fi comis aceste lucruri îngrozitoare dacă, dincolo de pornirile stimulate de propagandă, nu li s-ar fi inoculat ideea că vor trăi liniștiți, fără a fi chestionați vreodată în legătură cu faptele lor.

De aceea este importantă condamnarea lui Mladici, pentru că dă semnalul că nu există impunitate. Că, pînă la urmă, fie și la mai bine de două decenii de la comiterea crimelor, cineva va plăti.

Întîmplarea face ca sentința în cazul Mladici să fi fost pronunțată la puțin timp după împlinirea a 30 de ani de la revoltele muncitorilor brașoveni. Iar dacă „Măcelarul din Balcani“ plătește la mai bine de 20 de ani de la comiterea crimelor, cine a plătit, totuși, pentru torturile aplicate protestatarilor, acum 30 de ani? Nimeni.

Și aici, din păcate trebuie să recu-noaș-tem: la noi, s-a menținut ideea că poți face orice, că poți comite abuzuri sub pulpana conducerii politice, fără a risca să ți se întîmple ceva după aceea. Și tocmai din această perspectivă, condamnarea lui Mladici are și pentru noi o semnificație aparte.

Un criminal merge să-și ispășească păcatele. Cei care ar fi tentați să-i urmeze exemplul ar trebui să se gîndească de două ori înainte de a trece la fapte. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.

Mai multe