Meceveul meu - partea a doua

13 februarie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Vă ziceam săptămîna trecută: am ajuns pentru prima oară într-o sală de tribunal, pentru că am contestat o amendă radar, undeva, prin judeţul Dîmboviţa. Am avut ocazia să constat pe propria-mi piele cum stă treaba cu respectul pentru cetăţean (ei îi spun justiţiabil), cît de repede se mişcă actul justiţiei (ei îi spun „a judeca cu celeritate“) şi care e nivelul de seriozitate al actului judecăţii. La primul punct, m-am lămurit repede: gunoi, mizerie, buticăreală. Aşa arată holul tribunalului. Lipsă totală de respect pentru reguli: doamnele şi domnii avocaţi trag din ţigări chiar sub semnele care interzic fumatul, pe jos nu s-a mai măturat în ultimii zece ani, toaleta este insalubră şi se află în altă clădire. Vă ziceam, însă, că doamna judecătoare era o persoană hotărîtă să fie riguroasă pînă la ultima virgulă.

Iaca, obsesia asta a numitei doamne m-a făcut să asist la o scenă lămuritoare pentru mine, profanul într-ale procedurilor. Aşadar, acum vreo cinci ani, într-o pădure din judeţ, un domn (pîrîtul) a tăiat 81 de copaci. „Furt! Mi-a tăiat din pădure!“ – zice reclamantul. Se ajunge la judecată. În faţa instanţei, atunci, în 2008, pîrîtul zice clar că pomii respectivi erau la soacră-sa în pădure, nu la reclamant. Prejudiciul estimat: 603 lei noi. Eu nu prea pricep cum pot valora 81 de pomi doar şase milioane, dar rămîn cu nelămurirea mea. Acum, ce să faci? Cine o avea dreptate? Se cere expertiză de la Romsilva, de la fondul funciar, de la cadastru. Toate astea au durat. Necaz mare: ambii (pîrîtul şi reclamantul) au murit, între timp. A murit şi soacra. Cum să închizi dosarul? Simplu (?) Chemi drept martori pe moştenitori. Au fost chemaţi în faţa instanţei cam zece oameni. Au venit cinci, total nedumeriţi. „Ştiţi de ce aţi fost citaţi?“ „Nu ştim.“ „Unde sînt ceilalţi?“ „Prin Spania şi Italia, la muncă.“ „Să vă spunem de ce aţi fost citaţi. Acum cinci ani, bunicul dumneavoastră a reclamat furtul a 81 de pomi. Pîrîtul a afirmat că toţi copacii erau în partea cealaltă a hotarului. Dumneavoastră sînteţi aici pentru că sînteţi moştenitorii reclamantului. Aţi făcut succesiunea?“ „Nu.“ „Ştiţi unde e pădurea?“ „Nu, n-am fost niciodată acolo.“ „Cum, nu ştiţi ce avere v-a lăsat bunicul?“ „Ba da, o pădure, dar nu ştim unde e.“ „Bine, luaţi harta de la cadastru şi uitaţi-vă pe ea, poate vă amintiţi unde era hotarul“. Avocatul părţii adverse se apropie de cei cinci, se aşază cu toţii la o masă şi încep să se uite pe planurile pădurii. Era evident de la o poştă că oamenii ăia habar n-aveau pe unde trecea hotarul lui tataie. De comun acord, au hotărît să declare că pomii ăia, tăiaţi prin 2008, ar fi fost la vecinul, adică la soacra vecinului. Să se închidă dosarul…

Doamna preşedinte le consemnează declaraţiile. Altă dandana: trebuie citaţi şi moştenitorii pîrîtului. De unde să îi iei? Pare-se, respectivul nu a avut copii. Impas total. În momentul ăla, din sală izbucneşte un domn între două vîrste: „Doamnă, nu-i mai căutaţi, că îi căutaţi degeaba. Nu există decît un văr de-al doilea.“ Stupoare. „Dumneavoastră cine sînteţi?“, întreabă doamna judecător, peste ochelari. „Eu sînt pensionar, vin aici să mai pierd vremea, dar pe oamenii ăia îi ştiu că sînt din comună cu mine. Nu e nici un moştenitor. Decît un văr de-al doilea.“ Doamna judecător se luminează. „O voce din popor, ca în corurile antice! Să vină în faţă, cu buletinul! Poate dăm de cap dosarului…“ Omul vine, fericit că dă justiţiei o mînă de ajutor. Spune ce ştie, semnează depoziţia, mă aşteptam să se închidă dosarul. Aş! Nici poveste. Acum se ştia cine ar mai trebui citat, pentru ca întreaga procedură să fie completă. Culmea este că, încă din 2008, răposaţii se împăcaseră. Mda, numai că era vorba de furt, care e penal, nu civil. Aşa că Statul a trebuit să îşi vadă de treabă, indiferent la reconcilierea lor. Timp de cinci ani şi-a tot văzut de treabă. Aia se cheamă Procedură.

Încă de la prima oră, în sală fusese adusă şi o amărîtă cu mîinile încătuşate, îmbrăcată într-un trening prăpădit. La un moment dat, o femeie mai în vîrstă a ajuns în dreptul intrării şi a ridicat deasupra capului un băieţel de vreo patru ani… Continuarea poveştii, în partea a treia. Şi ultima. Promit.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.

Mai multe