„Măsuri carantinești”

22 iulie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Redefinirile juridice ale unor termeni intens folosiți în ultima vreme (mai ales carantină şi izolare) îi vor fi făcut poate pe unii cititori să-i caute și în dicționarele noastre, mai ales în cele puse la dispoziția tuturor de foarte utila platformă dexonline. Definițiile sînt cît se poate de clare și cuprinzătoare („punct sanitar pentru cercetarea și izolarea persoanelor, vaselor sau mărfurilor venite dintr-o regiune bîntuită de o epidemie”; „izolare preventivă a unei persoane sau a unei colectivități care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde există o epidemie”, DEX); atrage însă atenția etimologia cuvîntului. În DEX și în alte dicționare contemporane, cuvîntul carantină este prezentat ca împrumut din rusă, în conformitate cu principiul aplicat în lexicografia românească din ultimii 70 de ani, al etimologiei directe. Se indică, astfel, indiferent de sursa primară, doar ultima verigă a lanțului de transmitere prin care se presupune că a intrat în limbă un cuvînt internațional. În vechiul dicționar academic – Dicționarul limbii române, coordonat de Sextil Pușcariu (Litera C, 1940) –, era indicat, ca sursă a cuvîntului, termenul francez quarantaine, făcîndu-se astfel abstracție de căile imediate de pătrundere. Opțiunea autorilor DEX-ului pentru explicația prin rusă a fost determinată probabil de forma cuvîntului, mai apropiată de rusescul karantin decît de forma din franceză, care ar fi trebuit să dea, în cazul unei preluări directe, carantenă. A contat desigur și perioada primelor atestări, de la începutul secolului al XIX-lea, pusă în legătură cu reglementările din timpul ocupației rusești. La acestea se referea guvernatorul Pavel Kiseleff, într-un discurs la „deschiderea Obșteștii Extraordinare Adunări a Moldovei” din 8 mai 1831: „alte legiuiri organice regularisesc (...) așezămîntul și poliția carantinilor întocmite spre asiguranția sănătății principaturilor” (text reprodus de Th. Codrescu, Uricarul, II). Prima atestare a cuvîntului descoperită pînă acum și consemnată în dicționare îi aparține lui Al. Beldiman și apare într-un text versificat despre Eterie („Deleanul și Pendedeca privea din carantină cum să bate ceilalţi”). Dicționarul etimologic al limbii române, recent apărut, preferă să explice cuvîntul ca provenind din turcă.

De fapt, termenul are formă asemănătoare – karantina sau karantin, cu minime variaţii – în mai multe limbi din zonă (turcă, greacă, bulgară, sîrbă etc.). Era folosit și în afara Principatelor, în Imperiul Austriac. De exemplu, medicul Pavel Vasici, reprezentant al Școlii Ardelene, a avut funcția de „director al carantinei Timișului”, pe care și-o trecea pe coperta cărții sale Neputința și a ei totală vindecare, publicată la Brașov, în 1846. August Treboniu Laurian, în Istoria românilor (1862), descria o serie de porturi, arătînd că Giurgiu era înzestrat „cu o carantină și cu o trecătoare peste Dunăre”. Instituția și clădirile carantinei erau specifice orașelor de graniță și mai ales porturilor (Giurgiu, Brăila, Sulina etc.), în care influențele lingvistice se întrepătrundeau.

În textele juridice și administrative din secolul al XIX-lea exista și adjectivul carantinesc, destul de frecvent folosit (măsuri carantinești, medic carantinesc) ieșit apoi din uz: se vorbea, de pildă, de .„înființarea unui cordon carantinesc” (Instrucții pentru medicii primari ai districtelor, 1862). Mai multe atestări ale substantivului și ale adjectivului găsim în Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicate în anii ’30 în Revista Fundațiilor Regale: „1849 iunie 20, a sosit turcu de la Constantinopol în carantina Brăilei”; „directorul carantinei”, „încăperile carantinei”, „șezînd în vapor sub carantină, se îndeplinea și legea carantinească”, „curtea caselor carantinești” etc. Alte referiri la reglementările carantinei la începutul secolului al XIX-lea și chiar relatarea unui episod comun, în care măsurile sanitare intraseră în conflict cu protocolul domnesc, apar și în Istoria fondării orașului București a lui Dimitrie Papazoglu (Pappasoglu), care scrie, la un moment dat: „Iată dar stricteţea cu care se păzeau carantinele la vremuri de epidemii, şi mă fălesc că, între paznicii acestor măsuri carantineşti, am fost şi eu, ca comandant de companie, la anii 1837 şi 1838”. Adjectivul reapare azi doar prin citate istorice sau în jocuri de cuvinte: în Internet găsim evocarea glumeață și efemeră a unui „1 mai carantinesc”. Verbul a carantina, în schimb, e de uz curent.

În română, termenul carantină nu e transparent, ca echivalentele sale din alte limbi romanice. În italiană, de pildă, au existat cititori care reproșau uzului actual al cuvîntului quarantena o inadecvare, simțindu-l legat de quaranta („patruzeci”). Lingvistul Lorenzo Tomasin le răspunde într-un articol, arătînd că modificarea semantică s-a produs de mai multe secole, termenul desprinzîndu-se de semnificația inițială și aplicîndu-se unui număr mai mic de zile. E interesant că inițial, în franceză, dar și în italiană, quarantaine și quarantena aveau un uz religios, referindu-se la cele 40 de zile de post ale Paștelui, la durata unor penitențe, a unor indulgențe sau pomeniri. Există astfel o legătură îndepărtată între carantină și românescul păresimi (provenit din denumirea latinească a celor patruzei de zile – quadragesima).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe