Măsura decenţei
Nu e greu să constaţi că dezbinarea nu se manifestă în cuvinte, ci în sensul pe care oamenii îl dau aceluiaşi cuvînt. De pildă, toată lumea e de acord că decenţa este o valoare pozitivă – toţi aplaudă decenţa şi detestă indecenţa. Doar că deosebirea decenţilor de indecenţi ridică probleme mari. Cel mai adesea, operaţiunea aceasta are rezultate radical diferite de la un om la altul. Pentru unii, indecenţi sînt Ponta şi Gâdea; pentru alţii, indecenţi sînt Băsescu şi Udrea – ca să citez exemplul cel mai pregnant. Minoritatea pentru care sînt indecenţi şi unii, şi ceilalţi este tot mai redusă. M-am gîndit că, dacă am căzut de acord unanim asupra valorii, dar sîntem atît de deosebiţi în privinţa mînuirii ei, ar fi bine să găsim unele criterii a căror aplicare să ne ducă spre un rezultat raţional, acceptabil.
Recent, un amic mi-a adus aminte un episod cumva emblematic pentru lumea românească. Sigur vă mai amintiţi scandalul poneiului roz cu svastică pe fund – o jucărie de plastic tatuată de un „artist“ şi expusă drept „artă“, într-un elan sfidător, adolescentin. Expoziţia aceea, organizată la New York de către ICR, inflamase gustul estetic al patrioţilor şi urlete de mînie proletară se ridicau din studiouri de televiziune. Ba chiar şi din Parlament. Problema, de fapt, nu era expoziţia în sine, ci faptul că ICR mergea foarte bine sub conducerea Patapievici – Mihăieş – Radu, iar această conducere fusese numită de Traian Băsescu. În fine, sînt sigur că vă amintiţi scandalul, precum şi miza lui reală, aşa că trec mai departe. Acea expoziţie mai conţinea încă ceva scandalos, pe lîngă poneiul cu svastica: o păpuşă de cîrpă cu genitalul la vedere. Amicul mi-a povestit un episod televizat al acelui scandal pe care îl uitasem. La o televiziune oarecare (Antena 3, probabil), dezbăteau chestiunea domnii Adrian Păunescu şi Silviu Prigoană. Ştiţi cum e la televizor, din vorbă-n vorbă, poţi ajunge fie la discuţii înalte, pornind de la un subiect minor, fie la discuţii imbecile, pe marginea unei teme mari. Domnii Păunescu şi Prigoană, două forţe ale talkshow-ului autohton, nu puteau decît să meargă de la mic la mare, din ce în ce mai mare, pînă la imens. Aşadar, tot vorbind despre ponei, păpuşa exhibată, ICR, Băsescu şi sfînta cultură naţională, cei doi ar fi ajuns la o discuţie plină de miez despre deosebirea dintre nudul artistic şi pornografie. De unde ştim noi, cînd vedem organe genitale, că e artă ori pornografie? Subiectul are o oarecare istorie în lumea ideilor, dar reperele acestea nu au fost notate de cei doi debateuri. Cei doi domni nu erau genul care stă în loc de părerile altora, căci prea ferme şi bine profilate erau ale lor. Deşi proveneau din tabere politice diferite, ba chiar, aşa spune, din şcoli de gîndire diferite, cei doi au ajuns, imediat, la un consens formulat clar, cu recunoscuta-i capacitate de sinteză, de către dl Prigoană: dacă organele sînt arătate gata de funcţiunea lor firească ori chiar în funcţiune e pornografie; dacă sînt arătate în stare contemplativă e artă. Fireşte, pornografia este ceva scandalos, arta e ceva frumos – şi această teză a strîns imediat unanimitate în studio. Prietenul care îmi relata rîzînd acest episod continua amuzat: asta înseamnă că arta e momentul pleoştit al vieţii.
Povestesc episodul aici pentru că mi se pare elocvent şi pentru tema noastră: de unde ştim cine e decent şi cine nu? Nici prin cap nu-mi trece să pun în discuţie decenţa celor doi titani ai micului ecran, mai ales că unul nu mai este printre noi. E vorba despre decenţă în general, aşa cum am spus în primele rînduri ale modestului meu articol. Dacă acceptăm că una dintre diferenţele majore între artă şi pornografie constă în faptul că prima e decentă şi a doua e indecentă, şi că avem nevoie de criterii, căutînd să deosebim, în general, decenţa de indecenţă, concluzia cuplului Prigoană – Păunescu merită folosită.
Aşadar, cîteva concluzii cu valoare practică referitoare la problema noastră se impun:
Este de discutat dacă decenţa pregăteşte indecenţa, dacă nu cumva scopul ultim al decenţei este, de fapt, indecenţa, precum şi măsura în care potenţialul realizat al decenţei nu este, cumva, chiar indecenţa.
. Această constatare riscă să ne afunde şi mai tare în obscuritate, căci ştim bine, nu se poate afirma că „moale“ este mereu preferabil lui „tare“. Uneori, e nevoie de tărie. Sînt lucruri pe lume care numai cu tărie pot fi făcute. Aşadar, am putea deduce că indecenţa este, uneori, necesară. Periculoasă concluzie!
Gestul decent este mereu lipsit de consecinţe, nu produce nimic, nu este fecund în nici un fel – este paşnic, liniştit, nu tulbură cu nimic ordinea lumii şi nici nu-i răscoleşte misterele. Dimpotrivă, indecenţa este provocatoare, cere reacţii şi continuări. Nu poţi termina un capitol în viaţă cu indecenţă, pentru că, pur şi simplu, „rana“ nu se închide dacă o tot scormoneşti. Marile finaluri, finalurile împlinite sînt, întotdeauna, decente.
Pur şi simplu aşa este şi nu cred că mai e nevoie de comentarii. Adaug, doar, că şi în cazul suferinţelor, situaţia e similară: indecenţa produce suferinţă, decenţa – niciodată. De fapt, acesta este şi motivul pentru care decenţa este mereu preferabilă indecenţei
(2014)
Sever Voinescu este avocat şi publicist.