Mașini și avioane
Femeia se uită zîmbind la mine. Ea e convinsă că tocmai am scos un „Uaaaau!“ sincer și admirativ.
Sînt bine, dar bine înfipt în scaun. Mulțumesc fizicii, centurii de siguranță și faptului că am mîncat căcat cînd am fost mic, altfel aș fi probabil deja pe trotuar. Coaja aia de ține loc de ușă sigur nu rezista întoarcerii de 360 de grade la 60 de kilometri pe oră, cu scrîșnete, în mijlocul uneia dintre cele mai periculoase intersecții din București cu mașini venind din toate părțile.
Am un deficit grav de adrenalină în viața mea de zi cu zi, nu prea mai apuc să fac cardio deloc și trebuie testat și deodorantul ăsta nou. Toate astea îmi confirmă că a fost o alegere inspirată să călătoresc cu ea.
Bine, mulțumesc și faptului că am stomacul și vezica goale, dar asta a fost o treabă premeditată, căci nu este prima dată cînd sînt în mașina doamnei.
Se pare că îmi citește gîndurile și vrea să testeze prezumția mea. Mi-a testat și acuitatea vizuală de cîteva ori. Pentru prima dată am reușit să văd scrisul mic cu numele și telefonul garajului de unde și-au luat mașina diverșii șoferi din față noastră. Asta, la 80 de kilometri pe oră.
Îi mulțumesc pentru testarea voluntară. Pricepe că sînt sarcastic. Vede și că sînt palid rău și mă întreabă senin dacă am ceva. Mă abțin să răspund, căci sînt încă un domn.
Discutăm un pic despre întoarcerea în intersecție. Îmi spune că nu era o intersecție. E convinsă de asta. Probabil, dacă se mai gîndește puțin, o să decidă că era, de fapt, o parcare nouă pe care a făcut-o Firea pe Bulevardul Mărășești. Nu că nu ar fi Firea o catastrofă și că bulevardul nu se blochează, dar de data asta veneau mașini înspre noi. În viteză.
Acceptă că era o intersecție, dar zice că mașinile erau la cîteva sute de metri. Îi arăt pe telefon că interesecția despre care vorbim este la 60 de metri de altă intersecție cu semafoare. Zice că e o intersecție foarte mică și, prin urmare, nu se pune.
E convinsă că e un șofer bun. O întreb cîte accidente a avut. Nu își aduce aminte. Mi se face rău, căci sînt încă în mașina ei, știu cîți ani are și nu pare să sufere de amnezie. Îi zic să o luăm ușurel și să le numărăm. Ajungem la patru, dar probabil sînt mai multe. Toate loviri ușoare, zice ea calmă. Tocmai am trecut, din nou, la zece centimetri de un camion. Decid că am avut o viață frumoasă și, oricum, toți o mierlim. Îmi mai spune mîndră că totuși accidentele astea sînt de cînd conduce. Conduce de doi ani. Nu mai am puterea să fiu sarcastic.
Ajung senin și oarecum fericit că sînt întreg la aeroport. Carnet de conducere nu am încă vreo lună căci am mers pe sens interzis ca un prostovan, așa că nu ar trebui să mă plîng. Încerc să mă relaxez, așa că mă uit la oamenii din jur.
E și domnul Temișan acolo. Am crescut împreună, e mai mic decît mine cu doi ani. Nevasta domniei-sale este îmbrăcată într-o chestie care pare folie de aluminiu, probabil ca să se protejeze de extratereștri, viruși sau manele. Și el e îmbrăcat de parcă s-ar feri de undele energetice reptiliene. Mă bucur că nu mi-am pierdut afurisenia naturală, așa că explorez mai departe.
Îl văz și pe domnul Olteanu, nepotul celei mai tari KGB-iste care vîna liberali imediat după război. Olteanu este fostul șef al Parlamentului, reprezentînd în mod cinic sau ironic (în funcție de simpatiile politice sau de ipocrizie) liberalii. Apoi, cu ajutorul liberalului-șef de atunci, Tăriceanu, a ajuns să aibă o superfuncție la BNR, deși avea experiență canci pe partea de bănci. E drept că BNR-ul este o instituție condusă și ea de un turnător securist și angajează încă o mulțime de oameni cu legături foarte strînse cu Securitatea, deci omul a revenit cumva acasă, deși nici în Parlament nu era deloc penurie de foști turnători sau ofițeri de la Secu. Bănuiesc că zboară la business class, că doar fosta mînă dreaptă a domnului Tăriceanu nu o fi nesimțit să ne ia nouă oxigenul. În plus, la ce condamnare are dînsul, vreo șapte ani, ar fi chiar jignitor pentru elita din care face parte să nu fie la business.
Simt că nivelul de venin este acum la limite normale, așa că avionul de Cluj e și el o minunăție. Avem îndeajuns acid hialuronic și Botox cît să susțină industria Filiașiului.
Doamna stewardesă pare o combinație foarte îndrăzneață între Cleopatra și un vagon de Botox, așa că redevin brusc zen. Sînt încă viu și zborul promite să fie haios.