Martorii americani la ocuparea României
Moscova înhață România (Editura Corint, 2022) e o carte pe care aș caracteriza-o drept savuroasă dacă subiectul ei n-ar fi o adevărată tragedie. E vorba despre istoria ocupării României de către URSS la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, văzută de doi ofițeri de informații americani, cantonați în acea vreme la București. Publicată pentru prima dată la New York la sfîrșitul anilor ’40, acestei cărți i-au trebuit peste 80 de ani să ajungă și în România. Dintre cei doi autori, doar Robert Bishop este cunoscut, ca fiind de profesie jurnalist (al cărui talent scriitoricesc se face simțit printre rînduri), maior în aviația Statelor Unite și membru al OSS (serviciu precursor al CIA), în vreme ce despre al doilea, care a semnat E.S. Crayfield (un presupus pseudonim), se știe că a fost un agent sub acoperire, care în timpul războiului a activat la Paris, Lisabona, Berlin și apoi București. Identitatea sa reală nu ne este cunoscută.
În Cuvîntul lor înainte, autorii fac o precizare care dă fiori și astăzi: „Nu era treaba noastră să-i spionăm pe ruși. Pe atunci, ne luptam cu naziștii și, adesea, încercam să le fim de folos aliaților noștri sovietici. Totuși, ne-am dat seama foarte repede că aveam de-a face cu o forță totalitară chiar mai sinistră și mai viguroasă decît cea cu care ne luptam, situație care ne-a determinat să-i spionăm pe ruși și pe colaboratorii lor români, cu toate că Departamentul de Război al Statelor Unite ale Americii dăduse ordin să nu se facă așa ceva”. Comparațiile pe care le putem face cu prezentul și cu expansiunea forțelor rusești din Ucraina sînt deja de la sine înțelese. Doar că, astăzi, occidentalii par a fi înțeles ceva mai bine cu cine se confruntă.
Căutînd mai multe date despre Robert Bishop, am descoperit că după ce a plecat din România a devenit chiar subiectul unei investigații militare în America, pentru că în calitatea sa oficială la Legația Americană din București ar fi ajutat niște persoane să iasă fără acte legale din România.
Cei doi agenți aflaseră despre ruși și lucruri care afectau direct armata americană în acele ultime luni de război. Potrivit unei asemenea informații, după ce au înconjurat două mari divizii nemțești în Iugoslavia, rușii au făcut o înțelegere cu naziștii ca, în loc să declanșeze o bătălie care ar fi fost crîncenă, diviziile germane să fie despresurate, cu condiția ca ele să fie mutate pe frontul de vest, adică să lupte cu anglo-americanii. Sovieticii își eliberau astfel calea pentru a putea înainta mai mult în inima Europei, în dauna aliaților lor occidentali. Autorii explică și cum, tot așa, URSS începuse pur și simplu să sovietizeze România, încălcîndu-și mai toate obligațiile asumate în tratativele cu aliații occidentali. Asta în vreme ce, observă ei, „reprezentanții celor două puteri, unite cu Rusia printr-un tratat în care își asumau responsabilități comune față de țările eliberate, se limitau la observații formulate pe un ton politicos prin care își exprimau punctele de vedere, la care rușii rareori aveau bunăvoința de a le da răspuns”.
Autorii povestesc în amănunt și metodele prin care URSS a reușit să spolieze rapid întreaga economie a încă bogatei Românii, pe acea vreme, prin Sovromuri, confiscări, rechiziționări și tot felul de pretexte. Descriind și scena în care Andrei Vîșinski, trimis de Moscova să impună un guvern total aservit sovieticilor, a trîntit ușa biroului Regelui Mihai de a crăpat tencuiala din jur (moment despre care au aflat aproape imediat după ce s-a petrecut), autorii comentau cînd au scris cartea: „Dacă, în acest moment crucial, cineva ar fi crăpat tencuiala dimprejurul cîtorva uși din clădirile ocupate de sovietici și ar fi dat afară cîțiva comuniști, cum le făcuseră sovieticii unor cetățeni ai statelor democratice, Europa poate că n-ar mai fi împărțită azi în două sfere de influență, una înrobită autocrației răsăritene, cealaltă întreținută din mila Occidentului”. Ei spun că un milion de soldați sovietici cantonați pe atunci în România constituiau o forță uriașă, pe baza căreia reprezentanții Moscovei își puteau permite orice, dar remarcă și că războiul cu Germania nazistă încă nu se terminase, iar rezultatele Armatei Roșii pe teren continuau să depindă în mod esențial de ajutorul aerian al anglo-americanilor, un atu care n-a fost exploatat cum trebuie de aceștia din urmă. Autorii nu ezită să vorbească de „hoardele Armatei Roșii” și să compare ofensiva brutală a sovieticilor în Europa cu năvălirile barbare din vremea lui Ginghis Han (istoricii spun totuși că luptătorii lui Ginghis Han erau foarte bine organizați și puțini la număr, mai ales comparativ cu Armata Roșie, că nu-și permiteau să aibă pierderi mari, că erau foarte cruzi, dar îngăduitori cu cei care li se predau).
O altă perspectivă interesantă a celor doi americani asupra acelor evenimente e aceea că, înainte de a fi ocupată de ruși, România ar fi fost de fapt „îngenuncheată” de bombardamentele aliate din anul 1944. În opinia lor, acele bombardamente ar fi schimbat complet starea de spirit la București și ar fi grăbit soluția întoarcerii armelor împotriva germanilor, de la 23 August. Cu mult spirit de observație și talent, autorii descriu viața prosperă și lipsită de griji dintr-un București care, practic, nu fusese atins în primii ani ai războiului (cu această poveste voi mai reveni într-un articol viitor), o ambianță surprinzătoare pentru niște străini, curmată însă dramatic în primăvara lui 1944. Urmează apoi speranța românilor că se vor înțelege cumva cu rușii, că puterile occidentale îi vor salva, ceea ce nu s-a întîmplat, spre marea dezamăgire a lor și a celor doi martori americani, care au ajuns să empatizeze profund cu cauza lor.