Marea relaxare

24 iunie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Stau la o terasă din cartier și scriu acest text. De obicei, nu pot scrie în restaurante, cafenele, în gări sau în alte locuri aglomerate, însă acum simt nevoia să ies cît mai mult din apartamentul ca o hrubă, înghesuit și întunecos care a adăpostit non-stop, timp de trei luni și mai bine, doi oameni și o pisică. Terasa nu e una dintre preferate mele de „dinainte”, dar merge, are muzică hippie din adolescența mea pierdută pe la Vama Veche și 2 Mai și, mai nou, are și o bere de abație la draft excelentă, te face să te simți oarecum ca la mare, deși vezi foarte aproape blocurile de pe Calea Moșilor care îți taie orice elan. La terasa care îmi plăcea nu am găsit niciodată locuri fără o rezervare înainte, din cauză de distanțare socială, au mese goale, învelite în folie, cei doi tineri proaspăt angajați și cu măști care te întîmpină încă de la intarare, cînd află că ai ajuns acolo întîmplător, fără o planificare riguroasă a „ieșitului în oraș”, ridică neputincioși din umeri. Mi-au lipsit mult cîrciumile, terasele, locurile în care pot privi oameni și grupuri de oameni fără să mă simt neapărat privită. Prima ieșire la terasă, imediat după 1 iunie, a fost un mic spectacol. Oameni care se îmbrățișau ca și cum nu s-ar fi văzut de ani de zile. Găștile clasice de băieți ieșiți la bere. Și multe mese ocupate de femei de toate vîrstele, prietene probabil tot de ani de zile, două cîte două, care nu se auziseră în toată această perioadă decît la telefon. Oare cîte or fi avut să-și spună? Am simțit o efervescență cu totul specială, de aceea atunci cînd s-au nimerit pe acolo doi prieteni vechi, dar nu foarte prieteni, și s-au așezat bucuroși la masa noastră, m-am simțit în al nouălea cer pentru că, în sfîrșit, comunicam cu alți oameni diferiți de celălalt om (și de pisică). Celălalt cuplu venise însoțit de al cincilea prieten, al lor, și a trebuit să-i explicăm fetei cu mască din staff că sîntem, de fapt, două cupluri, două familii, că doi cîte doi locuim în aceeași casă și facem schimb zilnic de viruși și de bacterii, doar al cincilea era o jumătate de familie, pentru că soția lui rămăsese acasă. Fata a fost de înțeles, nu ne-a mutat la mese diferite, era dornică să-și vîndă berea, așa că am băut berea cu sete și am povestit cu poftă pînă tîrziu în noapte despre lucruri cît se poate de omenești și banale cum ar fi restaurante obscure, dar incredibil de bune de prin zonă, ponturi legate de măcelarii din Piața Obor, despre peștele din hala veche, nimic cultural, nimic intelectual, numai din astea de supraviețuire. Cu toții aveam profesii creative/artistice, but who cares anymore? Cu toții eram praf din punct de vedere financiar după starea de urgență, unii fuseseră eligibili să aplice pentru alocațiile destinate celor care trăiesc din drepturi de autor, adică „artiștii”, aplicaseră, însă fuseseră respinși din diferite motive, „documentele nu pot fi citite”, sunau insistent la numere de telefon la care nu răspundea nimeni niciodată, abandonau, „ăsta e statul român, nu te poți baza pe el, e o loterie, probabil că nu mai au bani pentru toți!”. În martie, aveam bilete de avion și bani puși deoparte pentru Andaluzia, la care visez de doi ani, Costa del Sol și lumina albă, fantastică de sud, mirosul portocalilor, al grădinilor în floare, Alhambra și maimuțele din Gibraltar, toate astea s-au dus naibii, poate într-o altă viață… dar tot e bine, am pierdut doar biletele de avion, iar banii puși deoparte i-am cheltuit chibzuit pe perioada stării de urgență, ce ne făceam dacă nu-i aveam? Am avut parte de o Andaluzia la noi acasă, lockdown.

Între timp, terasele astea de cartier care îți dau o iluzie a unui timp liber și relaxat, chiar dacă dincolo de gard vezi blocurile de pe Calea Moșilor, au reintrat într-o normalitate. Acum, cînd scriu, îi privesc pe oamenii de la mesele din jur. Nu se simte că ar fi existat vreo stare de urgență, vreo pandemie, doar fata care servește are o mască homemade, colorată și chiar nu înțeleg de ce o mai poartă, sîntem cu toții, de fapt, în același spațiu exterior, noi bem și mîncăm fără mască… ea vine și ne ia paharele și farfuriile, cu mască. Parcă am face parte din două lumi diferite – una care semnalează pericolul, alta care se îndepărtează de el. Pe la mese sînt grupuri mici și discrete, la o masă de alături e o tipă cam de vîrsta mea, 40 de ani, care bea o bere de una singură, îmi place de femeia asta, îmi plac singurătatea și singularitatea ei, îmi place cum se decupează pe fundalul terasei. Cerul e încă luminos, deși e aproape ora nouă. Oare cînd au venit nopțile astea de iunie atît de repede? Și cît de repede se vor duce? Îmi va fi atît de dor de ele, în fiecare an am senzația că nu profit îndeajuns de vară. Acum mai mult ca oricînd. Am ratat primăvara, am ieșit din bîrlog ca urșii, pînă cînd ne vom dezmetici vom fi deja în august și vara se va stinge într-o toamnă dulce, nostalgică, apoi vom avea parte din nou de frig și de zloată. Mă uit pe Facebook la oameni care pleacă și tot pleacă de parcă nimic altceva nu ar mai conta, ca și cum i-ar hăitui cineva, ca și cum i-ar mîna cineva cu biciul din spate, doar ca să bifeze o altă ieșire, o altă vacanță.

Săptămîna trecută am avut pentru prima dată curajul să iau un taxi, „la comandă”, trebuia neapărat să ajung undeva la timp. M-am urcat în taxi, șoferul avea masca atîrnată de bord ca pe icoana Maicii Domnului, expunerea ei probabil că i se părea suficientă ca să ne apere de orice virus. Geamurile erau închise, duduia aerul condiționat, eram în „izoletă”, ce mai! Eu și taximetristul. Am îndrăznit: „Păi, nu vă puneți masca? Sau nu deschideți un pic geamul?”. Mi s-a răspuns: „Lăsați, doamnă, că nu vă îmbolnăviți cu mine, vă garantez… nu ie nici un virus!”. Am așteptat, cu masca mea ridicolă pe față, 20 de minute ca să ajungem la destinație. Într-o altă seară, am fost la un Shop & Go de cartier administrat de un cuplu pe la șaizeci de ani și am asistat la o conversație între ea și o clientă însărcinată care se insinua înăuntru, cu mască. „Nu ie nevoie, vă zic io… bărbatu-miu, îl vedeți acolo, a stat toată starea de urgență la casă și n-a pățit nimica… toată povestea asta cu virsul a fost doar ca să ne închidă prin case, să ne minte și să ne fure… habar n-aveți cît au furat în ultimele trei luni.”

N-am mai ieșit din țară de aproape nouă luni, n-am mai ieșit din București de cinci luni, nu mi-am văzut părinții din ianuarie, am ratat mugurii, rapița, liliacul, nu m-am așezat pe un petic de iarbă, n-am mai fost la o lansare de carte unde oricum veneau „trei spectatori”, în vreme ce în Vama Veche se țin acum concerte pe plajă, nu îndrăznesc să plec un week-end în afara orașului nu neapărat pentru că mi-ar fi frică de virus, ci pentru că nu îmi mai permit. Muncesc ca să recuperez cele trei luni de inactivitate. Nu mai am nici un scop, nici un plan. Cazuri sînt în continuare, eu cred în ele, nu sînt o fantasmă, însă oamenii s-au plictisit deja de COVID-19. Îmi trăiesc „marea relaxare” la terasa din cartier, fără speranța de a mai ajunge undeva prea curînd, dincolo de blocurile de pe Calea Moșilor pe care le văd la doi pași. Dar, în fond, m-am obișnuit aici, sînt adaptată, cum s-ar zice. 2020: ce mai contează încă un an ratat din viața unui om?

Foto: wikimedia commons

Mai multe