Marea Neagră sub ocupaţie
O sută de ani am putut păstra provincia asta. Luată cu sabia de un rege german şi ceva ostaşi români, se duce acum pe şpagă către o mulţime de regişori mai mici şi mai rău intenţionaţi. Teritoriul lor autonom sfidează constituţia şi elasticitatea timpanelor noastre: enorm zgomot pentru nimic, astea sînt terasele, cafenelele şi discotecile pe lîngă care am trecut în week-end-ul ăsta. Stăpînii Mării n-au trident şi nici pedigree de proprietari: sînt pur şi simplu nişte slugi cu o mînă pe butonul de volum şi cu cealaltă în buzunarul vizitatorului. Nu mai e nici un motiv să te duci la mare pentru un om sănătos la cap. Nu mai e nici un loc în care să te ascunzi în faţa democraţiei populare a micilor, a porumbului fiert şi a caleştilor cu geamuri negre şi suflete idem la volan. Nu mai e nici un pic de nisip fără 20% scrum, nici o boare de vînt fără miros de mirodenii ieftine, de supermarket, nici o umbreluţă fără bani şi nici o valoare pentru suta de lei. La mare nu se mai aud pescăruşii. Nu mai au cum acoperi, chiar de s-ar strînge toţi, zgomotul altor păsări în două picioare, care se aud din boxe, din megafoane, din telefoane şi cîteodată live, ca acompaniament al şoferului în maşina lui, pusă să înlocuiască şcoala, educaţia, puterea de înţelegere a celuilalt. La două mile în larg se aud terasele. Pe lîngă tine trec cutiile de bere, ca sticlele cu răvaşe aruncate de marinari. Şi ele au mesaj: ajutor, sîntem nişte idioţi! Salvaţi-ne, n-avem nici un pic de minte! Fireşte, nu vine nimeni să-i salveze pe beţivii de noapte de pe plajă: ar fi o misiune sinucigaşă. Lumea nu se duce la mare ca să se înţeleagă: merge să se relaxeze, ce dracu! Acum o sută de ani, marea chema poeţii. Astăzi, tot ea pare să-şi fi calibrat farmecele pentru prozatorii cu burţi de la aprozar, pentru instrumentiştii cu şperaclu scăpaţi de la Gherla, pentru femeile disperate cu prea mulţi copii orbitînd în jurul lor, ca nişte sateliţi scăpaţi de sub control. Şi, mai ales, marea îi cheamă la ei pe oamenii care nu pot, nu suportă să fie singuri. Marea creează gloate, hrăneşte mulţimi, stimulează aglutinarea a mii de trupuri fără direcţie, într-un canion de tarabe pe marginea căruia vizitatorii stau ca vulturii, aşteptînd ca rezistenţa noastră la kitsch să-şi dea obştescul sfîrşit. Marea nu mai e pentru oameni. E pentru un corp social uriaş, care se naşte aici în fiecare vară, pregătit să înghită tone de hrană, să digere megabiţi de muzică proastă, să crească mare şi să acopere tot ce ştiam: nisip, scoici, valuri şi plajă, tihnă şi bucurie. Chiar aşa: nu mai vezi pe nimeni bucuros la mare. Toţi sînt ocupaţi să bifeze puncte de program: benzinărie, terasă, hotel, table, biliard, ţigară pe plajă, amor şi de la capăt. Marea e o farfurie uriaşă pe care noi pe noi înşine ne consumăm, ca Hagi din poezia lui Barbu. Cu indigestie de fieare dată, cu blocaj intestinal pe drumul de întoarcere. Să nu ziceţi că sînt paseist. Şi-n adolescenţa mea era aglomeraţie la mare. Însă ce lipsea era densitatea uriaşă a obrazelor, greutatea bicepşilor băieţilor din parcări, masa enormă de burţi, micimea capetelor, dimensiunea extraordinar de redusă a vocabularelor. Lipseau acum 20, 30 de ani legiunile de fete care vorbesc cu buzele ţuguiate, cum au văzut la liderele de opinie ale cluburilor: "Extraordinar, şi care-i problema?". Nu e nici o problemă, în afara faptului că vorbele astea au ajuns să înlocuiască 90% din conversaţia umană, tot aşa cum plasticul a pus stăpînire pe producţia de absolut orice. Am fost în week-end-ul ăsta la mare, aici voiam să ajung. Am încercat să nu mă uit în jur, să nu mă ia la ochi vreunul dintre soldaţii din trupele de ocupaţie. Am mers cu capul în jos, conştient că reprezint un trib aproape extinct. Oamenii care se lăsau stăpîniţi de loc au pierdut în faţa celor care vor să-l stăpînească. Şi nu, din cîte ştiu, n-avem nici o şansă de tsunami.