Marea Familie Europeană

Ajunşi în Raiul Economic pe Pămînt, adică în Uniunea Europeană, românii încearcă să găsească repede confirmări ale propriilor iluzii. Aşteptările au fost supradimensionate. Ioropa să ne dea de toate, că de aia aderăm. Să ne dea bani degeaba, că e ca Moş Crăciun. Să ne dea legi şi reglementări, că de-aia sînt ei mai deştepţi ca noi. Să ne hrănească, îngrijească, să ne ducă la nani, să aibă grijă să nu udăm canapeaua. La trei ani de la aderare, pretenţiile s-au mai micşorat. Îmi e teamă doar de dezamăgirea care, probabil, va urma.

Cînd, pînă în 2007, îi făceam curte, Uniunea era jună, frumoasă, bogată, plină de promisiuni. Am invitat-o în oraş, am dus-o la mall, la film, i-am luat flori şi bomboane. Ce zicea, aia am făcut. Cum să superi „fotomodela“? A venit cununia (civilă, că religioasă nu se poate, nu e în Tratat), ne-am mutat împreună. Trebuia să gătească. Găteşte. Dar are şi multe guri de hrănit. Trebuia să facă regulile casei. Le face, dar sînt cam multe. Trebuia să aducă bani în familie. „De unde, Ioane, nu vezi ce criză e?“ Noroc că nu sforăie noaptea (încă) şi că soacra e de treabă. Statele fondatoare sînt destul de îngăduitoare, nu-i aşa? Putem să mai scăpăm la o bere cu băieţii din NATO, nu se supără. Putem să mai chiulim de la serviciu, o lăsăm moale cu reformele, ne mai trece cu vederea. E o căsnicie modernă, în care libertăţile individuale sînt sfinte pentru soţi.

Familia e mare, însă are toate felurile de rude. De la consătenii de lagăr socialist, la „nordiştii“ cu nasul pe sus. Rudele nu se pot alege. Trăieşti cu ele, şi gata. Aşa şi cu mătuşa Grecia. Săraca, a scăpătat de tot. E din ramura foarte veche a familiei şi ţine în casă cele mai vechi amintiri. Le mai lustruieşte din cînd în cînd şi ne invită să o vizităm, să le vedem. Pretinde că de la ea ni se trage, că ea ne-a învăţat regulile de bună purtare care ne ţin (totuşi) împreună. Numai că tanti a jucat din greu la sala de gecpot din colţ şi a pierdut banii. În plus, nici nu ne-a spus. Uniunea, săraca, o întreba cum mai stă cu banii. Tanti, de ruşine, zicea că e bine, dădea cifre aiurea. Acum, aflarăm cu toţii. Ce să-i faci, o ajuţi, nu? E din familie. Doar verii ăia din nord, aroganţii, zic că nu mai e cazul, că să se descurce singură. De ce să dea ei bani din banii lor? Ne mai gîndim ce să facem, pentru că situaţia e încurcată. Zilele astea şi Uniunea e cam bulversată. Are o Comisie nouă pe cap, un Tratat nou, nimeni nu ştie exact cine trebuie să ia decizia.

În plus, colac peste pupăză, tanti Grecia nu e singura în situaţie grea. Mătuşa Spania, verişoarele Italia şi Portugalia, la care-l mai adăugam şi pe vărul Patrick din Irlanda. Toţi sînt cam în cofă la mai multe feluri de indicatori economici. Foarte urît a fost gestul ziariştilor de prin nord. Au făcut o prescurtare şi le-au zis ţările PIIGS. Pînă acum auzisem de BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China). Suna bine. Fonetic, aducea a Cărămidă (de la englezescul brick), ceea ce sugerează construcţie, dezvoltare. Dar acronimul PIIGS? Urît. Foarte urît.

Pe rînd, s-au încercat tot soiul de explicaţii pentru eşecurile astea din familie. Vorbim de partea bună a familiei, care stă în vilele euro. Noi încă locuim la bloc, în lei. Unii zic că e de la soare. Da, de la soare, adică de la poziţia, geografic, prea sudică a rudelor risipitoare. Am mai auzit-o noi pe aia cu clima blîndă care iroseşte prosperitatea, acum s-a reşapat teoria. Infirmată totuşi de prezenţa Irlandei, care numai vreme bună nu are, în general. Mai mult, pînă acum doi ani, aceiaşi ziarişti cu ocara îi lăudau pe spanioli şi pe irlandezi pentru creşterea economică. Erau modelele de succes ale politicilor Uniunii. Flexibilitatea băncilor de acolo, implicarea lor în marile fluxuri globale de capital, precum şi tacticile fiscale utilizate erau date ca bune de copy-paste.

Necazul a fost cu nepoţii de peste Ocean. Ăia, vioi, întreprinzători şi tupeişti – cum îi ştim – au riscat prea tare şi ne-au băgat pe toţi la necaz. După ei, din păcate, au tras tocmai sistemele bancare atît de lăudate pentru deschidere şi flexibilitate. Consătenii noştri din Polonia, mai prudenţi, au scăpat. De unde erau luaţi peste picior că nu se mişcă suficient de repede, că pun piedici globalizării, au ajuns să fie singurii din familie care nu au trecut prin recesiune. Verii mai bogaţi care stăteau în vilele euro din centru (cum ar fi verişoara Belgia) au fost ajutaţi rapid, încă de la început. A sărit tanti Franţa, cu bani mulţi şi a scăpat nişte bănci mari cu sediul în Bruxelles, de la faliment. Cei din sud, de mai departe, nu au avut norocul ăsta. Într-un fel, e şi din vina lor. Dacă tanti Grecia zicea adevărul din prima, cine ştie, poate avea o şansă în plus.

Acum, situaţia e încurcată. Nu poţi să nu ajuţi familia. Nu se face. Nu poţi să-i dai afară din cartierul euro, să le zici să se mute înapoi la bloc, la scara D (de la drahmă). Dar nici nu poţi să îi ajuţi la risipă. Să le dai, dar cu condiţii? Hmmm, nu prea. Asta merge doar la noi, la bloc. „Dacă nu te duci la muncă, Ioane, eu nu te mai ţin acasă, să te uiţi toată ziua la OTV.“ Cu grupul PIIGS (Doamne, ce urît i-au botezat), nu e aşa simplu. Ei sînt membri vechi, ştiu bine asociaţia de locatari, că au scris şi ei la statut. Greu să îi ameninţi. În plus, într-un fel te porţi cu ăia de la vilă, altfel cu amărîţii de la bloc (fost comunist).

Şi noi, Ioane, ce ne facem? Păi, ce să facem? Ne vedem de treabă şi încercăm să o rezolvăm cît mai bine, după capul nostru. Că doar ştim asta, că bărbatul e cap femeii sale, nu? El e capul familiei. Trebuie să aducă bani în casă. Să se mişte, să caute soluţii. Mai aduce şi Uniunea cîte ceva, dar are săraca atîtea pe cap zilele astea că nu ar trebui să aşteptăm mare lucru de la ea. Să o mai menajăm. Şi, dacă avem suficientă energie, să fim atenţi şi la scandalul din cartierul bogătanilor. E tare interesant. S-ar putea să ne dea idei despre ce să facem şi ce să nu comitem cu nici un chip. Ştiţi cum se zice, că băieţii deştepţi învaţă din greşelile altora. Doar fraierii, din ale lor. Chiar şi într-o familie mare şi fericită ca a noastră.