Maratonul București a ajuns la ediția a 14-a. Dar, cu mască, nu a devenit cumva un alt sport?

Acum cîteva zile s-a disputat la Paris, pe Champs-Élysées, o ciudată cursă de urmărire. Nu. Nu erau Salvări care urmăreau covizi, nici maşini negre cu girofar care urmăreau alte maşini negre cu girofar care urmăreau alte maşini negre cu girofar, blocînd oricum haotica intersecţie de la Arcul de Triumf. Nu. Erau 3.500 de fete şi băieţi veniţi din toată lumea, urmăriţi de un singur om. Dar ce om! Căpcăunul ăsta al alergării a „halit” din mers 2.500 de persoane care luaseră startul înaintea lui. Totuşi, 1.000 au scăpat şi au putut pune mîna pe cîte un bilet mai valoros decît ăla de cîştigător la loterie: un tichet de intrare la proba de maraton sau de 10 km de la Jocurile Olimpice de la Paris 2024. Urmăritorul era recordmanul lumii pe cea mai lungă distanţă a alergării, Eliud Kipchoge, plecat cu handicap. Pe margine, trecătorii stăteau la terase şi chibiţau. Oamenii treceau pe străzi şi îşi vedeau de ale lor. Ceva mai devreme, pe Parc des Princes, spectatori masaţi ca sardelele erau martorii spleen-ului lui Messi şi ai victoriei chinuite a companiei de monştri sacri PSG asupra celor de la Lille.

Un week-end cu soare, zîmbete, du café, du vin, de la bonne bouffe. Viaţă. O lume. Altă lume. De care ne dezlipim încet-încet. Sîntem ca o barcă de refugiaţi a cărei frînghie care o ţinea de vaporul cel mare s-a rupt. Sau, mai bine zis, a fost tăiată. Cineva le-a spus sărmanilor din coaja de nucă zguduită de valuri că pe vapor se află ascuns un balaur care va mînca toţi pasagerii. Poate. Sigur e că unii dintre cei din barcă nu vor mai apuca să afle dacă e aşa sau nu. De aceea, cei care se ţin cu unghiile de vaporul cel mare, la care au visat pe cînd putrezeau prizonieri în cala unei epave, se joacă de-a normalitatea. Iată Maratonul Bucureşti. Cauză sportivă, cauze umanitare, imaginea unei capitale (europene?), multe motive bune ca să se ţină evenimentul în plină epocă stacojie a COVID-ului românesc. Şi s-a ţinut. Startul a fost cu măşti pe faţă, înlăturate abia după cîteva sute de metri. E ca şi cum ar trebui să faci primii paşi ai unui concurs de dans cu cuie în tălpi. Sau să te lansezi într-o probă de înot ţinînd între picioare o cărămidă. Sigur, mai apoi îi poţi da drumul. Dar nu poţi arunca de pe tine absurdul. Căci aici am fost aduşi, organizatorii şi noi toţi: în plin absurd, Mardi Gras, Bal Mascat al strigoilor antiştiinţă, Halloween al lăsaţilor în drum ai istoriei, sărbătoare a noii Inchiziţii a mulţimilor travestită în monument al libertăţilor haotice. Următoarea competiţie: ATIron Man. Acolo urmărire cu handicap!