Mai mult, foarte mult
Există cineva dintre noi care să nu caute o oarecare validare? Hai, nu din cele absolute și mult improbabile – ești cel mai deștept, cel mai frumos, cel mai talentat –, dar măcar după frînturi anume o alerga toată lumea. Ai cei mai frumoși ochi, faci cea mai bună ciorbă, ai cele mai fine tălpi și scrii cel mai drăguț și rotund a de mînă. Ești cea mai bună mamă. Asta e chiar incontestabil, căci măsura e în ochiul copilului. Și invers.
Sînt la o petrecere cu foarte multă lume, lume cunoscută și lume mai puțin cunoscută. Treaba se petrece într-un loc destul de formal, ocazia e și ea destul de specială, așa că am ieșit din blugi, am ieșit, cum se zice, din zona de confort, și am pus o rochie pe mine. N-am putut să duc drăgălășenia pînă la capăt; în picioare am niște șosete negre care ies dintr-o pereche de bocanci. Mi-a reușit un soi de manga caraghios, dar încă nu sînt conștientă de asta. Am impresia că am izbîndit, sînt cumva OK, semispecială, e bine. Două pahare de vin mai tîrziu, sînt la toaletă, în cap îmi freamătă un soi de lipsă de stare, de bună-dispoziție fără obiect, o fericire prostuță ca o apă minerală extrem de acidulată, cu mine obiect unic al universului și buric al pămîntului. Sînt în toaleta aia, iar de afară, de la chiuvete, aud voci de fete, surate de la petrecere. Agitația în care sînt îmi dă ghionturi, sînt atît de prietenoasă, dau ușa WC-ului de perete și mă apuc să le zic celor două-trei siluete în rochii frumoase de adulți: Haaa, ce faceeeți, nu știam cine eraa… Se dovedește că nu ne cunoșteam. Miss Popularitate dă buzna peste necunoscute. Fetele mă măsoară din priviri, le văd cumva uimite, entuziasmul meu cade flasc într-o tăcere în care se aud rezervorul de la WC care începe să se reumple și un robinet defect care picură. Plus greierii care țîrîie întotdeauna în scenele penibile. Alea se întorc pe tocuri și pleacă. Vinul îmi sfîrîie invers din cap, fericirea mea făcută din apă minerală super-acidulată e într-un pahar lăsat peste noapte pe masă.
Ne trebuie întotdeauna prea mult din orice. Oricît de multă umilință ai exersa, în mijlocul tuturor te afli doar tu, tu, tu. Cît de mult mă iubești? ne întrebăm mamele și iubiții. Te iubesc infinit, cît universul, cît Alfa Centauri plus toate galaxiile la un loc. Îmi aduc aminte de două personaje ale lui David Walliams și Matt Lucas în Little Britain (o comedie absolut ireverențioasă, cu accente grotești nebune). Cei doi joacă la un moment dat o mamă și o fiică intrate în jocul ăsta al declarațiilor de iubire. Dialogul începe întotdeauna dulce, siropos, drăguț pînă la leșin, pînă cînd fetița trîntește, de regulă, o comparație scandaloasă.
Există dăruire de sine total neegoistă? De ce aș putea crede că, din toată omenirea asta de miliarde, Domnul-Dumnezeu mă vede fix pe mine? Pentru că uneori nu se poate altfel. E suprema validare la îndemîna oricui vrea și crede. E confortabil, ca o pătură călduță. Și apoi, spre disperarea savanților și a teologilor care vor spune că am înțeles pe dos sau că nu am înțeles nimic, nu mi se pare OK ce au făcut din Iisus toți apostolii săi. Intru pe teren alunecos, știu. Carnea Mea, sîngele Meu, învățătura Mea, m-am întors puțin pe pămînt, între voi, să văd ce mai credeți și ce mai spuneți despre Mine. Observator din afară și în ignoranță teologică fiind, îmi pare că în mijlocul credinței stă, triumfătoare, îndoiala. Și pare spus atît de puțin despre îndoiala care l-a măcinat pe acest om. Bănuiesc că dacă ar intra acum într-o catedrală și s-ar vedea pe cruci imense, aurite, s-ar lua bietul cu mîinile de cap de atîta super-validare.
Validare, așadar. E nevoie să ne spună cineva – măcar din cînd în cînd – cît de buni, frumoși sau speciali sîntem. Mamele și bunicile nu se pun în schema asta. Cu ele totul e clar. Ele vor spune întotdeauna în fața străinului: E copilul meu. Cel mai frumos, cel mai deștept și cel mai împlinit. A fost de curînd în America. A făcut două facultăți. Și uite ce rochie frumoasă are!
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.