Made in Romania
Acum cîteva zile, un amic de-al meu şi-a cumpărat un televizor. Nu era nici cel mai ieftin şi nici cel mai urît. Ba chiar arăta foarte bine. Marcă renumită întrucîtva. Coreeană. Ştiţi, ţara aceea unde oamenii trag tare să-i prindă din urmă pe ceilalţi asiatici. Vă imaginaţi fabricile: mii de roboţi care asamblează la unison carcase negre lucitoare, în mediu aseptic, fără fir de praf şi fără pată. După trei zile de la achiziţie, televizorul s-a stricat. Brusc, pe ecran nu mai vedeai decît un alburiu generalizat, cu un aer de ceaţă bucureşteană, în combinaţie cu fum. Amicul l-a întors pe toate feţele, a apăsat toate butoanele… nimic. Televizorul nu mai răspundea la comenzi şi, în general, nu mai era televizor. Doar o bucată de mobilă dintr-o dată foarte scumpă, pe a cărei etichetă scria mare, în cel puţin două limbi balcanice şi una de largă circulaţie, "Made in Romania". Bravos, naţiune! " m-am gîndit cînd am aflat. Cumva, harul tău de a face lucruri proaste s-a păstrat. Credeam, în naivitatea mea, că treaba asta ţinea cumva de comunism, de planul de îndeplinit cu orice preţ, de muncitorii lipsiţi de motivaţie şi control, de şefii secretari de partid fără nici un fel de meserie altminteri în cap, de o mulţime de conjuncturi pe care mîndria noastră locală le-a transformat cu timpul în scuze beton. Ei bine, nu. Televizorul românesc din 2009 s-a stricat chiar mai repede decît Venus-ul pe lămpi luat de mama în 1978. Primul îmi aduc aminte c-a rezistat un an, după care la fiecare şase luni cerea cîte un PL 500, cea mai cunoscută lampă din epocă, de negăsit în magazine, disponibilă însă pe piaţa neagră cu 100 de lei. Televizorul modern, asamblat aici (presupun că e doar asamblare, pentru că fabrica de circuite integrate, cumpărată de un arab, a eşuat pînă şi la tentativa de transformare în bloc de locuinţe) şi vîndut pe piaţa locală la preţ mai mare decît multe importuri, ne-a arătat încă o dată nouă de ce anume sîntem în stare. Şi anume, de foarte puţin. De trei zile de funcţionare, cam tot atît cît durează cuvîntul dat pe malul Dîmboviţei. Dacă intraţi pe forumuri, veţi putea citi aceeaşi poveste despre telefoanele fabricate în România, de iarăşi o mare firmă internaţională. Or fi detractori, o fi competiţia care critică mascat marfa ieftină şi bună făcută la noi. Bine, doar bună, că ieftină n-am observat. Şi mai sînt exemple: chiar şi sucul acidulat făcut de o altă companie străină mi s-a părut mai gustos băut prin alte ţări. Doar hainele noastre mai rezistă criticilor, poate şi pentru că sînt făcute cu pasiune de doamnele acelea odinioară amorezate de Petre Roman. De altfel, nici nu-ţi trebuie vreun studiu de calitate ca să-ţi dai seama că stereotipul acesta "românesc, deci prost" n-ar fi putut să reziste fără ca undeva, în practică, el să fie adevărat. Mai peste tot aiurea oamenii sînt mîndri, sau măcar nu jenaţi să folosească marfă produsă în ţara lor. Mai peste tot, cu excepţia ţărilor în care folosirea asta poate duce la accidente grave, dureri de cap sau enervare. Cum e la noi. Şi lista e lungă. De la asfalt şi pînă la discursuri, de la idei şi pînă la ciorba de la restaurant, de la articolul ăsta (na, autocritică!) şi pînă la politeţea contrafăcută a operatoarei de la service-ul de televizoare, treaba făcută prost e pînă la urmă un standard. De ce ni se întîmplă asta? În cazul televizorului pot să înţeleg că era vineri seara şi începea meciul. Poate a fost un caz unic în istoria companiei, un bug venit din fizica relativistă care a trimis un electron aiurea în vreun component. Dar în restul lucrurilor din jurul nostru, în mod consistent şi neaccidental proaste, se ascunde de fapt adevărata noastră atitudine faţă de viaţă. Şi anume, cam aşa: viaţa e scurtă, să ne bucurăm de ea. Cum munca ne întristează, trebuie tratată cu maximă celeritate, cum zice şi avocatul. "Ce e omul?" " cum se întreba odinioară Dolănescu, are un răspuns direct şi evident în munca noastră. "Ce dracu să fie, ce poate şi el!" Ei bine, după părerea mea, televizoare nu poate. A, emisiuni de televiziune, da, aia e altceva!