Macron şi „riscul“ pentru democraţie

Nu știu ce alt președinte și-ar putea dori mai mult: la început de mandat, Emmanuel Macron se bucură nu doar de o imensă popularitate în rîndul cetățenilor, de simpatia liderilor mondiali, ci și, în curînd, de o majoritate confortabilă, poate chiar absolută, în Adunarea Națională.

Corul optimiștilor e însă tulburat și de strigăte disperate. Se vorbește tot mai apăsat de un risc pentru democrație dacă, la turul doi al alegerilor legislative, La République en Marche va obține, așa cum se estimează, majoritatea absolută.

Pe de o parte, aceste acuze vin dinspre partidele perdante, dinspre cei care sînt măturați din prim planul scenei politice. Apoi, foștii demnitari care riscă acum să-și piardă mandatele și pozițiile de influență încearcă să-și mobilizeze susținătorii. E, evident, mult oportunism, ca să nu spun ipocrizie, în aceste diatribe. Căci, atunci cînd socialiștii aveau controlul absolut al Parlamentului, nu i-am auzit să se plîngă de vreun risc la adresa democrației din cauză că opoziția era slab reprezentată. Dimpotrivă: cînd s-au aflat în poziții de forță, și socialiștii lui Hollande, și liderii UMP ai lui Sarkozy au cerut mai multă putere. Nu în ultimul rînd, trebuie să remarcăm și cine sînt cei care vorbesc, astăzi, despre cum e amenințată democrația din Franța: nu cumva sînt tocmai reprezentanții unor partide sau mișcări profund nedemocratice, cum ar fi Front National sau La France Insoumise? Nu cumva ei înșiși reprezintă un risc pentru democrație dacă ar obține mandate?

Rata mare de absenteism la aceste alegeri (51%) e, într-un fel, și un eșec al opoziției, un semn al derivei în care se află partidele clasice. Perdanții alegerilor prezidențiale aproape că s-au demobilizat ei înșiși. Defetismul din tabăra socialiștilor și panica republicanilor nu au încurajat electoratul. Iar strigătele la luptă ale învinsei Le Pen au fost neconvingătoare. Modificarea calendarului electoral, în 2002, și introducerea „cincinalului“ prezidențial au generat, și ele, o demobilizare a electoratului la scrutinul pentru Adunarea Națională. De vreme ce aceste alegeri sînt programate după prezidențiale, deci după ce alegătorilor li s-a cerut deja să formuleze o opțiune, e cumva firesc ca apetitul de vot să mai scadă. Partidul care a dat președintele a fost de fiecare dată în avantaj. Și aici e ușor de răspuns de ce: într-un regim semiprezidențial cum e cel francez, e firesc ca oamenii să-i ofere președintelui și instrumentele unei guvernări eficiente. Poți deci spera din partea alegătorilor lui Macron să susțină mișcarea și la legislative, dar nu te poți aștepta de la electoratul „frontist“ al lui Le Pen sau „nesupus“ al lui Melenchon să voteze cu liberalii de pe listele partidului prezidențial.

Pe de altă parte, da, au dreptate și cei care urmăresc neîncrezători sau poate chiar temători ascensiunea lui Emmanuel Macron și a mișcării pe care a lansat-o. Căci intențiile președintelui și ale premierului Édouard Philippe sînt încă neclare. Președintele social-liberal, pro-european și, pînă una-alta, pro-atlantist vrea să reformeze economia și societatea franceză și să relanseze proiectul european. Dar va reuși el acolo unde socialiștii au eșuat? Va reuși să îndrepte inechitățile generate de politicile lui Hollande? Să tempereze cifrele șomajului fără să pună presiune pe finanțele statului? Să garanteze siguranța cetățenilor fără să le suspende drepturile și libertățile? Să restabilească încrederea francezilor în Uniunea Europeană fără să erodeze principiul solidarității? Sînt dileme fundamentale la care aleșii vor trebui să găsească răspunsuri. Mulți dintre ei sînt noi în politică. Sînt entuziasmați și, poate, competenți (vin din mediul de afaceri, din zona academică, din organizații non-guvernamentale), dar nu au experiență în funcții. Dacă pragmatismul și eficiența sînt cuvintele de ordine, probabil că sînt oamenii potriviți. Dar oare e de ajuns ca să faci politică?

Foto: adevarul.ro