Lungul drum spre democraţie
Un excelent articol din Washington Post ("As democracy push falters, Bush feels like a dissident" de Peter Baker, luni, 20 august) provoacă reflecţii oricărui om care iubeşte democraţia. Articolul, desigur, poate fi citit şi ca o apărare a politicii preşedintelui Bush, aflat, la finalul celui de-al doilea mandat, sub critici severe venite din toate părţile. Lepădarea de preşedintele Bush a devenit un fel de punct obligatoriu al discursului oricărui candidat - democrat sau republican - care se lansează spre cîştigarea încrederii electoratului american. Iminenţa alegerilor şi "vîntul schimbării" care bate tot mai tare în America îi fac chiar şi pe republicani să ia distanţă critică faţă de preşedinte. Teza principală a articolului este că, deşi Bush a pus în centrul politicii sale promovarea în forţă a democraţiei în lume, nu a reuşit mare lucru. Cauzele sînt multiple şi - cele mai multe - nu sînt decît indirect imputabile preşedintelui - vina eşecului aparţine imensului aparat birocratic care este însărcinat să dezvolte şi să detalieze în aplicare politica externă americană. Articolul aminteşte multe situaţii particulare (Rusia, teritoriile palestiniene, Kazahstanul, Vietnamul, Egiptul, Irakul etc.) în care eternul conflict dintre birocraţia leneş-realistă şi politicianul dinamic-idealist a produs, dacă nu eşec, măcar neîmplinire. Articolul susţine că birocraţia washingtoniană nu l-a ajutat deloc pe preşedinte în cruciada sa pentru democraţie. Nimic nou. Ştim şi noi, din amintirile ambasadorului David Funderburk, cît de mare era inerţia la Washington în anii â80, în plină epocă Reagan, în relaţia cu Ceauşescu, ajuns, deja, în faza cea mai oribilă a dictaturii sale. Încă legănaţi de iluzia carteriană a fisurii pe care Ceauşescu o poate produce în blocul sovietic, birocraţii Departamentului de Stat nu erau dispuşi să admită evidenţa: Ceauşescu devenise un personaj complet nefrecventabil, un paria pentru oricine se respecta cît de cît. Membrii Congresului american ştiau cine este Ceauşescu şi o spuneau clar, la fel membrii cabinetului Reagan, la fel ambasadorul. Era, de altfel, o evidenţă tragică. Ei bine, în mecanismul interior al Departamentului de Stat această evidenţă se digera greu şi sceptic. Peste tot, birocraţia ofileşte simţul moral şi plastifiază bunul simţ. Totuşi, nicăieri această lege generală a birocraţiei nu doare mai mult decît în cazul Americii. Europenii nu au asumat niciodată mesianismul democraţiei, civilizaţia noastră nu se fundamentează pe libertate (deşi a ajuns acolo, prin complicată şi sîngeroasă evoluţie), iar spiritul machiavelic ţine, deja, de esenţa caracterului european. În cazul Americii, situaţia e cu totul alta. America este o civilizaţie născută din libertate şi din toleranţă, este o ţară care nu a fost niciodată altfel decît democratică, este o forţă politică, economică, militară şi, mai ales, morală, care, de cînd a devenit actor internaţional, asumă promovarea valorilor democraţiei liberale în lume. Dacă Europa nu-i poate dezamăgi decît pe cei care cred în ea, America poate dezamăgi pe oricine crede în democraţie. În privinţa protejării libertăţii în lume, aşteptările celor însetaţi de libertate sînt maxime, cînd e vorba despre America, şi moderate, cînd e vorba despre Europa. De aceea, America dezamăgeşte şi Europa, nu. Pe de altă parte, în vreme ce Europa se ridică fără probleme la propriile standarde, America nu reuşeşte decît rar şi pe distanţe scurte să încarneze marile-i idealuri. Cum ar spune managerii de azi: depinde de ceea ce îţi propui. Tensiunea dintre principiul de bază al realpolitik - pacea este rezultatul echilibrului puterilor - şi principiul de bază al idealismului american - pacea este rezultatul convertirii întregii lumi la democraţie - nu a ocolit nici administraţia Bush, socotită, în general, ca fiind neoconservatoare. În cazul Americii, echilibrul dintre cele două şcoli de gîndire este, de decenii, cheia unei politici externe bune. Cel puţin, aşa se văd lucrurile din lumea aseptică a universităţilor şi think-tank-urilor. În practică, totuşi, marile izbînzi ale Americii au fost, mereu, momente de izbucnire a idealismului. De la Wilson (participarea în primul război mondial) la Clinton (războiul din Kosovo), şirul de victorii istorice ale Americii se datorează, de fiecare dată, curajului de a susţine prin fapte idealul. Momentele în care s-a mers în spirit realist, precum cele din perioadele Kennedy sau Kissinger-Nixon, nu au adus decît cîştiguri de etapă, fără glorie şi lipsite de amploarea marilor victorii, de genul înfrîngerii Germaniei lui Hitler sau demantelării blocului sovietic. Bush a încercat să urmeze drumul marilor idealişti. Nu a avut succesul predecesorilor săi din aceeaşi stirpe, precum F.D. Roosevelt sau Ronald Reagan. America decontează, acum, eşecul acesta. Iar cauzele stau, mai degrabă, în construcţie, decît în proiect. Natan Sharansky, impresionantul disident antisovietic din anii â70-â80 şi autor al cărţii The Case for Democracy: The Power of Freedom to Overcome Tyranny and Terror, care l-a entuziasmat pe preşedintele Bush pînă acolo încît a considerat această carte drept expresia cea mai fidelă a întregii sale gîndiri politice, spune redactorului de la Washington Post: "Îi acord preşedintelui Bush nota 10 pentru programul său şi nota 4 pentru implementarea acestui program. E o ruptură între ceea ce spune preşedintele Bush şi ceea ce face Departamentul de Stat". Sharansky numeşte "adevărata tragedie" faptul că, după 8 ani, preşedintele Bush nu a reuşit să adune întreaga forţă a Washingtonului în sprijinul idealului său de democraţie universală. În lumea noastră mică, e de bonton să zîmbeşti înţelept şi să spui, cu aer şăgalnic, "vast program!", dacă cineva ţi-ar spune că vrea să democratizeze lumea. Şi cu asta, pui cruce programului însuşi. Cît sîntem de europeni!