Lumea îşi pune bigudiuri
Care-ncotro, iar eu la nuntă! Am adaptat un slogan din Rusia lui Ilf şi Petrov la o realitate dură a zilei de azi: lumea vrea să afle ce-ai făcut ieri la botez, cununie, înmormîntare. Lumea vrea să ştie cu cîte sute de euro era îmbrăcat socrul mare, ce diametru exact avea ghiulul mirelui şi ce artistă emerită a părului s-a ocupat de coafura miresei. Nu ce-ai semnat acum 25 de ani într-o casă conspirativă tristă, fără paiete şi aer condiţionat. Tocmai de-aia, în vara deconspirării noastre, o emisiune fără dosare, dar cu livret de familie, strînge în faţa televizorului lumea. Lumea aia multă, îngrijorată că maioneza s-ar putea totuşi tăia, pe căldurile astea. Dacă aţi fost plecaţi din tară (din motive pe care nu le înţeleg, e prea mişteaux aici!), vă lămuresc. E vorba de emisiunea de nunţi. O idee simplă, ca orice operă de geniu: domâle, lumea se strînge la nuntă! Şi în general nu sînt nunţi cît timp avem noi de pierdut cu ochii în ochii afundaţi în rimel ai miresei... Şi-atunci, dai nunta la televizor. Oricare nuntă: a celebrităţilor şi-a anonimilor. A săracilor şi bogaţilor. Nunta românilor fericiţi, căci nici un alt sentiment nu e permis, sub pedeapsa cu moartea socială. Nuntă în toate detaliile, dacă se poate în 3D şi cu miros, cu mitocănisme şi naivităţi, cu lăcomie şi noastalgii lirice, de secol nouăspe. Cu manelişti umflaţi în pene (oare am voie să fac aluzia asta?) şi dizeuze ofilite, cu naşe cît butia din beciul de protocol de la Cotnari. Nunta, nuda, bre! Cu cît mai mult, cu atît mai bine: aşa că bag-o şi pe naşă cînd îşi ridică chiloţii şi-şi aranjează cocul cu vîrful unghiei! Fireşte, un om modern ar fi mai degrabă ruşinat. În anul de graţie 2006, cînd toată lumea credea că vom ajunge să ne punem microprocesoare pe creier, noi ne punem bigudiuri puţin mai deasupra. În epoca despre care Brucan profeţea că mintea ne va sta unde ne sînt şi interesele, mintea noastră umblă după volane, tul şi cristale Swarovski. În anul curăţeniei morale, în luna dezvelirii statuiei de plastilină a Monei Muscă (sculptată de un artist anonim cu epoleţi), singura întrebare legitimă a naţiunii este dacă darul trebuie strigat nominal sau trebuie să îmbrace forma unui plic anonim. Culmea eleganţei, fără felicitare ori carte de vizită în el. Aţi înţeles deci: postmodernismul românesc are un ce al lui: nu cunoaşte sentimente neremunerate. Iubeşte spectacolul, însă nu-i mai caută sensurile iniţiatice - oricum e greu să le găseşti pe sub masă. Pe de altă parte, ce anume credeţi că îi leagă pe oameni mai tare? Participarea comună la: a) şedinţă; b) chef; c) furt; d) cor ostăşesc; e) accident de maşină. Aţi ales a? Găsiţi-vă o viaţă - cum ar spune americanul. Cheful, furtul în grup sau fumatul în veceu sînt instituţiile sociale care construiesc naţiuni. Nu vorbele politicienilor şi nici măcar admiraţia pentru amantele lor. De-aia nunta, ca element de coeziune socială, bate de la mare distanţă orice ideologie. Năstase a înţeles el cîte ceva, avant la lettre, cînd a scos de la sertar pozele cu Dana mireasă. Era însă prea puţin, prea devreme. Şi oricum era nevoie de o revoluţie portocalie ca să putem începe să ne bucurăm din nou de trandafirii roşii din buchetul miresei. Pe care, apropo, din cîte se aude, l-a prins o companie mică de producţie, nicidecum o mare şi şmecheră televiziune. Ca orice idee bună, emisiunea de nunţi e uşor de produs: pui camera în cort şi te mai duci să schimbi casetele. Pînă dimineaţă ai şi nunta şi alcoolemia rezolvate. E şi extrem de uşor de urmărit - poate face rating şi în secţia de neurologie a oricărui spital. Doar coma profundă te poate ţine, eventual, cu ochii în altă parte (dar vine asistenta şi rezolvă!). În rest, nici Alzheimer şi nici alţi producători celebri şi americani nu te pot împiedica să devii dependent de nunţile noastre româneşti. Fără număr! E o lecţie aici, dacă vreţi să faceţi carieră în televiziune, ţineţi minte un principiu: lumea îşi pune bigudiuri. Nu probleme.