Love story
Nu-mi dau prea bine seama de ce lui Ernie Rizzo îi era dat să se confrunte cu situaţii demne de cea mai bună literatură poliţistă şi, prin urmare, a ajuns după vreo două decenii de meserie să fie socotit cel mai celebru detectiv particular al Americii. Cred că există ceva imposibil de precizat în anumiţi oameni ce atrage spre ei întîmplări neobişnuite, în vreme ce imensa majoritate trăieşte relativ anodin şi ia drept întîmplări spectaculoase coincidenţe banale sau evenimente care se întîmplă chiar oricui. Ernie Rizzo atrăgea situaţii-limită în mod natural, aşa cum magnetul atrage pilitura de fier, căci altfel nu-mi explic de ce Mary Lancaster a venit tocmai la el în birou, în acea dimineaţă. De obicei, Ernie lăsa prima întîlnire cu noii clienţi în seama unuia dintre asistenţii săi şi se implica direct numai după ce simţea că are pe masă un caz special, cu bun potenţial mediatic, cum ar fi cazurile care implicau celebrităţi sau cele în care desfăşurarea operaţiunilor specifice meseriei sale va scoate la iveală fapte atractive pentru marele public. Atunci, Ernie era irezistibil: se deghiza, orchestra adevărate intrigi, provoca fără să fie văzut, îşi plasa, cu unic talent, resursele în cele mai discrete locuri, pentru a obţine informaţii despre cele mai discrete întîmplări. Totuşi, în acea zi, fără să aibă habar cine este Mary Lancaster, a decis să o primească chiar el.
Mary era o femeie trecută binişor de 40 de ani şi – după cum va afla Ernie în chiar primele minute ale conversaţiei – binişor căsătorită – soţul ei, Joseph Lancaster III, deţinea un fond de investiţii cu portofoliu de miliarde de dolari. Respectînd constrîngerile acestui spaţiu tipografic, voi trece peste motivaţii şi merg direct la subiect: Mary vroia să-l omoare. I-a spus lui Ernie, exasperată, că angajase deja doi ucigaşi să-i facă soţului de petrecanie, dar amîndoi, în două împrejurări diferite, rataseră. Fie erau idioţi, ceea ce Mary credea, fie Dumnezeu îl iubea pe Joseph Lancaster III, ceea ce Ernie începuse să creadă după ce Mary îi povestise pe larg cum ucigaşii dăduseră greş. Acum, Mary era dispusă să-i ofere lui Ernie o sumă enormă în schimbul ducerii la bun sfîrşit a crimei. Ştia că cineva ca Ernie nu poate rata aşa ceva. Imediat ce Mary a ieşit din biroul lui după ce l-a anunţat, decisă, că îi dă 24 de ore să se gîndească la propunerea ei, Ernie ştia că nu putea accepta oferta, dar se gîndea serios la ce trebuie să facă. Dacă refuza şi uita că întîlnirea a avut loc, va citi curînd în ziare că marele financiar Joseph Lancaster III a fost ucis, perspectivă care îl neliniştea, deopotrivă din considerente morale şi legale. Dacă se ducea la Poliţie şi spunea ce anume vrea Mary Lancaster de la el, îşi periclita serios viitoarea clientelă, pentru că cei care merg la detectivul particular nu ar vrea să ştie că, la o adică, acesta dă fuga la Poliţie şi spune tot. Aşadar, Ernie a decis să-l sune pe vechiul său prieten de la FBI, şi să-i spună aşa: „Bătrîne, mîine seară, la ora… mă voi întîlni cu o doamnă la restaurantul… şi voi avea cu ea o conversaţie care ar putea fi extrem de interesantă pentru tine. Dacă eşti pe acolo, tu sau măcar aparatele tale, vei afla ceva şi, de acolo înainte, faci ce crezi“. A doua zi, la cină, Ernie a rugat-o pe Mary să reia povestea şi, după ce a auzit încă o dată ceea ce auzise cu o zi înainte, a refuzat oferta şi a plecat acasă. A doua zi, Mary a fost arestată şi Joseph Lancaster III a aflat, şocat, că soţia lui umbla de un timp să-l omoare şi nu reuşea. Evident, a divorţat imediat. Evident, Mary a încasat vreo şapte ani de închisoare.
Anii au trecut şi, la un moment dat, Ernie primeşte la birou o scrisoare semnată de Joseph Lancaster III. Iată fragmentul cel mai interesant: „Ştiu că sună bizar, dar am o mare rugăminte la dumneavoastră. Peste o lună, Mary iese din închisoare. Trebuie să vă spun că, după ce am aflat ce a vrut să-mi facă, am decis să nu mai am absolut nici o legătură cu ea şi, cînd am aflat că a mers la închisoare, m-am bucurat. În timp însă, am realizat cît de singur am rămas. Mi-a fost imposibil să-mi refac cumva viaţa. Cam după trei ani, de Crăciun, am primit de la ea o felicitare. Cîteva urări reci, şi atît. Dar acel Crăciun însingurat, felicitarea ei şi o excelentă predică a pastorului despre iertare şi dragoste m-au făcut să-i răspund. Nu o puteam ierta, dar nici nu puteam uita că cele mai fericite momente din viaţa mea, acum tristă, le-am trăit cu Mary. Şi uite-aşa, din răspuns în răspuns, după un an, am ajuns să o vizitez la închisoare. Poate că e ciudat, dar ceva s-a reînfiripat între noi. Am ajuns să ne scriem tot mai des şi eu să o vizitez cu regularitate. Nu o să lungesc vorba. Am decis, împreună cu Mary, că a doua zi după ce iese din închisoare ne recăsătorim. Eu unul nu pot fără ea şi, sînt absolut sigur, nici ea fără mine. Cum ştiu ce mult bine ne-aţi făcut prin atitudinea dumneavoastră, vă cer, domnule Rizzo, să fiţi naşul recăsătoririi noastre.“
P.S. Ernie Rizzo mi-a spus, mulţi ani mai tîrziu, că această poveste a devenit scenariu pentru un film care a avut un frumos succes. N-am găsit niciodată filmul şi nici nu ştiu dacă, măcar, e aşa. Dar, dacă nu e aşa, dacă nimic din ceea ce am aflat de la dragul meu prieten nu e adevărat, este atît de mult omenesc în această poveste, încît eu sînt absolut sigur că s-a întîmplat.