Lloro por ti, Barcelona

Pentru unii, este politică de-adevăratelea: o luptă pentru putere între guvernul central și guvernarea locală. Pentru alții, ține de dreptul la autodeterminare al unei națiuni: națiunea catalană vrea statul ei. Sînt și dintre cei mai pragmatici, care cred că este vorba de bani: catalanii „bogați“ nu mai vor să dea „săracilor“. Aud și voci care atacă problema din unghi european: chestiunea catalană zguduie serios temeliile Uniunii Europene, care este, totuși, o uniune între state. În fine, nu se putea să nu apară și analiștii care se tem de precedente: dacă independentiștii catalani cîștigă, vor urma bascii, flamanzii belgieni, italienii de nord, scoțienii sau, scuipă-n sîn, ungurii din jurul Ungariei?

În ceea ce mă privește, tot ce se întîmplă Barcelonei mă afectează personal. Relația mea cu marele oraș catalan este atît de intimă și de intensă încît, ca s o explic într-un cuvînt, am ajuns să-mi doresc să mor și să fiu îngropat acolo. Nu neapărat să trăiesc acolo (sînt alte locuri pe lume unde aș vrea să trăiesc), dar să mor acolo. Nu pentru că ar fi ceva morbid în acel oraș, ci pentru că simt nevoia unei relații definitive cu el. Cred că înțelegeți de ce, acum o lună și jumătate, cînd Rambla a fost lovită de terorismul islamic, nu am putut privi programele de știri. Pur și simplu nu vreau să văd bestialitate și ură pe acea stradă, unde viața arată atît de frumos încît stau, armonic, una lîngă cealaltă Opera Liceu și piața zisă La Boqueria. Cele mai rafinate voci ale lumii cîntă cea mai frumoasă muzică scrisă vreodată, iar la cîțiva pași, vocile spontane ale negustorilor strigă după mușterii, pe un fond sonor de-o energie și de un bun gust (în toate sensurile) imbatabile. Așa este, de fapt, cît e ea de lungă, La Rambla, care pleacă din marea intersecție unde se sfîrșește El Passeig de Gràcia (cel mai frumos bulevard al lumii!) și ajunge pînă în mare – splendida Mediterana, străbătînd Goticul. Aici, în acest loc, a lovit jihadul. Iar eu, pur și simplu, n-am putut privi. Chipul însîngerat al Barcelonei îmi este de neprivit. Ca un făcut, nici n-am uitat bine acea tragedie și iarăși ecranele televizoarelor s-au umplut de suferință barceloneză. Un fel de referendum, nerecunoscut de nimeni, dar organizat cu încăpățînare catalană, a produs sute de răniți, violențe la scară mare și, mai ales, incertitudine. Văzînd hotărîrea cu care milioane de catalani vor să se rupă de Spania și să și organizeze propriul stat, ai zice că știu ei ce fac. Oare? Cu o Spanie ostilizată, cum speră ei la recunoaștere? Cum speră ei să intre, ca stat, în UE? Istoria este adesea un sport extrem și e bine, uneori, să bagi capul sub plapumă, să-l ițești cînd scandalul s-a încheiat și să iei lucrurile așa cum sînt, așa cum oamenii le fac cu mîna lor.

Nu fac eu, aici, o analiză, cum fac toți în aceste zile. Mi-e prea dragă Barcelona ca să pot să cîntăresc dozele de vinovății între politicienii de la Madrid și politicienii locali. Dar vreau să spun cîte ceva despre iluziile pe care le pot avea, adesea, cei bogați. Cu precizarea că, în principiu, socialismul îmi repugnă. Ca și liberalismul pur.

Dacă înțeleg bine, pe lîngă orgoliul național, există un singur argument care înflăcărează visul de independență al Barcelonei. Zic al Barcelonei, pentru că, totuși, Catalonia este ceva mai întinsă – ea cuprinde Girona, Lleida, Tarragona, locuri în care nu am auzit să se fi derulat vreun referendum. Argumentul este următorul: cu dările noastre facem cam 25% din bugetul Spaniei și primim cam 2%. Vasăzică, dacă nu mai dăm banii aceștia (realmente foarte mulți) ne rămîn nouă și vom trăi încă și mai bine decît trăim. Ideea că zonele sărace ale Spaniei, cum sînt Extremadura sau Andaluzia, sînt un fel de piatră de moară de gîtul bunăstării bogatei Catalonii a devenit motorul principal al aspirației către independență. Este, de fapt, dorința bogaților de a se rupe de sărăcia altora. Doar că, la o privire mai atentă, e de remarcat că bogăția ar fi imposibilă fără sărăcie. Știu, sună paradoxal, dar dezvoltarea unor regiuni se face, mai mereu, în dauna altora. Solidaritatea dintre bogați și săraci este necesară, în adînc, tocmai pentru a menține bogăția. Mă grăbesc să precizez că nu vorbesc aici despre exploatare în sens marxist-leninist. Vorbesc despre o anumită, naturală, circulație a valorilor pe un teritoriu. Din motive mult mai complexe decît acela că bogații sug bunăstare de la săraci, Catalonia este o provincie bogată și pentru că e în Spania. Portul Barcelonei, cel mai mare din peninsulă, aduce atît de mulți bani, de pildă, pentru că este al Spaniei, nu doar al unui oraș. Marile companii cu sediul la Barcelona au, mai toate, acționariate și capital venit din toată Spania. În fine, Barcelona s-a dezvoltat enorm de la căderea regimului franchist încoace, și pentru că marele oraș, fiind parte a Spaniei, a devenit parte a Comunităților și, mai apoi, a Uniunii Europene. Autarhia economică, mai ales dacă este redusă la zidurile unui oraș, nu mai garantează decît falimentul într-o Europă precum este cea actuală.

Sigur că încrederea catalanilor în ei înșiși este impresionantă și, mai ales, întemeiată. Dar, atîta vreme cît, practic, nu există nici cel mai mic semn de represiune castiliană asupra formelor libere de manifestare și dezvoltare a identității catalane – ba dimpotrivă! –, nu poți să nu te întrebi de ce, în toiul zilelor agitate de după referendum, sute de mii de catalani au ascultat, cu ochii în lacrimi, corul Operei Liceu cîntînd, în piețe, Corul Robilor din Nabucco. Cine înrobește Barcelona? Poate că există o explicație ce excede Barcelona și se referă direct la spiritul vremurilor noastre. Dar, despre asta, săptămîna viitoare…

Foto: adevarul.ro