Lincoln era urît (şi bîlbîit)

Articolul domnului Vintilă Mihăilescu despre specialiştii care nu sînt utilizaţi de presă într-un mod responsabil, eficient şi util publicului a stîrnit reacţii multe. Primul a fost Andrei Manolescu. Apoi, maestrul Dan C. Admit că subiectul mă enervase de multă vreme, pînă să-l pună Vintilă Mihăilescu pe hîrtie, astfel încît, cu preocupări „pe linie“ fiind, sar să-mi dau şi eu cu presupusul.
 
Primo. Specialiştii britanici (recunoaşteţi specia, este invocată des în presa de trei lei, ca argument suprem întru invenţia unei trăsnăi) ar fi măsurat cele mai mari temeri ale cetăţeanului obişnuit. Pe locul întîi a rezultat a fi vorbitul în public. Pe al doilea loc, propria moarte (de unde deducem că evenimentul cel mai nedorit în zilele noastre ar fi să fii obligat să vorbeşti la propria înmormîntare). Teama de penibil, grija faţă de propria reputaţie, obsesia firului de spanac uitat între dinţi pot paraliza cei mai mari savanţi, cele mai strălucite minţi ale sociologiei, medicinei, economiei sau încălzirii globale (scuzaţi, îi zice schimbări climatice de la o vreme).
 
Secundo. Am făcut ghidărie ani buni, în studenţie, la mare, cu turişti veniţi din Vest: nemţi, englezi, austrieci, francezi, belgieni, elveţieni sau italieni. Limbile străine pe care le-am folosit erau învăţate normal, în şcoala generală sau în liceu. Ba chiar şi acasă. Am făcut exerciţii, cu taică-meu, dintr-un manual dintr-acelea de engleză fără profesor. Firesc, deoarece taică-meu nu e profesor, e inginer. După vreo cinci-şase ani de ghidărie, mă întîlnesc (eram cu un grup de belgieni) la Poiana Braşov, cu o amică din liceu. Ea absolvise, între timp, Universitatea, la Limbi Străine, cu franceză-principal. Zic să-i fac o bucurie (erau rare ocaziile de a conversa cu străinii pe vremea comuniştilor) şi o invit să bem o cafea cu toţii – turiştii mei, ea şi cu mine. Am rămas trăsnit. Colega, de teamă să nu confunde vreun circonflexe cu vreun aigu, de-abia scotea trei vorbe. Cred că ar fi putut să dea şi meditaţii sindicaliştilor belgieni veniţi la tratament în România, pe teme de Jacques Brel, Georges Simenon sau Rin-Tin-Tin. Ar fi fost pregătită să traducă, impecabil, manuscrise medievale cuprinzînd reţete de fabricare a berii din vreo mînăstire. Dar era total stînjenită de o conversaţie în care ar fi riscat să comită vreun dezacord gramatical. Am înţeles-o. Dar mi-a părut rău.
 
Tertio. De cîţiva ani, fac cursuri de tehnici de interviu pentru televiziune pentru tot felul de specialişti. Am început cu femeile-politicieni (să nu-mi spuneţi că Sulfina Barbu nu se descurcă bine la televizor, că nu sînt de acord), am continuat cu funcţionari publici (pe vremea cînd doreau să fie o breaslă independentă politic), apoi cu judecători şi procurori (tot nu am înţeles de ce nu doresc să apară la televizor să îşi argumenteze public deciziile, cu argumente juridice în limba română de zi cu zi) şi, mai de curînd, cu grupuri de comunicatori ai reţelei Info-Europa. Pentru că în şcoală nu se dă nici un pic de atenţie vorbitului în public (are mare dreptate Andrei Manolescu în articolul lui), la începutul fiecărui curs simţeam o cruntă neîncredere în propriile forţe, la cam toţi participanţii. Fiecare era specialist bun în domeniul lui. Nu ştiau, însă, că pot (da, pot!) vorbi şi în public. Nu este, pînă la urmă, o mare scofală. Trebuie un pic de străduinţă, un strop de exerciţiu şi lucrurile se aranjează. E drept, unii au mai puţin talent, dar o ţîră de training ajută. Garantat. De fiecare dată, la finalul cursului, oamenii plecau mult mai relaxaţi şi mai încrezători în propriile puteri. Nu au mai refuzat, din teamă, invitaţia vreunei televiziuni.
 
Săptămîna trecută, după ce TVR a difuzat excelentul Good night and good luck, pălăvrăgeam pe tema filmului cu nişte amici din breaslă, pe un forum. După ce am comentat, copios, actualitatea explicită a scenariului lui Clooney şi Heslov, am ajuns la concluzia zilei: la cum arăta, Abraham Lincoln nu ar fi fost ales, în epoca televiziunii, nici măcar consilier local. Era total netelegenic şi, în plus, era bîlbîit. Nu ne-a amuzat, nici nu ne-a întristat. Era doar o presupunere, nu?
 
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.