Limba diplomaţiei

o vorbă de dînşii inventată Recent, am fost invitat să mă adresez şefilor de misiuni diplomatice ale României în cadrul uneia dintre sesiunile care au alcătuit programul reuniunii lor anuale la Bucureşti. Am făcut-o cu sentimente amestecate, dat fiind că mai participasem de două ori la acest fel de reuniuni, e drept, în alte timpuri şi de pe altă poziţie, şi amintirile sînt, mai degrabă, nefavorabile. Cum am stat numai o oră în cadrul acestei reuniuni, care a durat trei zile, nu pot spune dacă a fost diferită faţă de cele precedente. Însă în ora în care am fost de faţă, am recoltat o problemă pe care simt nevoia să o discut aici. Noua conducere a MAE m-a invitat să vorbesc despre relaţia dintre societatea civilă şi diplomaţie, iar eu m-am oprit anume asupra avantajelor pe care le poate extrage diplomaţia dintr-o relaţie consistentă cu societatea civilă. Teza mea: diplomaţia românească trebuie să lucreze mai mult şi mai substanţial cu societatea civilă. Cu cîteva excepţii notabile, reacţia sălii a fost rezervată, dacă nu chiar negativă. Diplomaţia noastră este, încă, închisă într-un fel de sine suficient - altfel, de calitate îndoielnică şi, după cum se vede, falimentar. A existat, între altele, obiecţia că diplomaţia şi structurile societăţii civile nu prea pot lucra împreună pentru că "nu au un limbaj comun". Cum aceasta mi s-a părut cea mai serioasă dintre obiecţiile aduse tezei mele, mă opresc asupra ei. Limbajul diplomaţiei nu este nici o păsărească de neînţeles, nici un cod ocult, pseudo-masonic, şi nici o ştiinţă ezoterică. Este limbajul unei meserii, cum ar fi limbajul ingineriei de poduri, dar mai puţin riguros, sau cum ar fi limbajul filozofiei, dar mai puţin abstract. Oricine îl poate deprinde într-un interval de timp cu mult mai scurt decît mulţi dintre diplomaţii de carieră lasă să se înţeleagă. Este - cu alte cuvinte - un limbaj cu totul accesibil. În plus, limbajul expert nu este totuna cu limbajul tehnic. Limbajul expert al diplomaţiei - care este, de fapt, limbajul ştiinţei relaţiilor internaţionale - îl posedă oricine a absolvit un master serios de relaţii internaţionale (e foarte posibil ca absolventul silitor al unui asemenea stagiu să ştie, deja, cu mult mai multe decît marea majoritate a diplomaţilor noştri). Limbajul tehnic, cel care ţine exclusiv de tehnica diplomatică - adică să ştii ce-i acela un "non-paper" sau diferenţa dintre o "notă verbală" şi o "notă scrisă" sau ce înseamnă "plenipotenţe" - nu este nici el greu de învăţat, dar este inutil dialogului dintre societate şi diplomaţie. Ca să vorbeşti despre politica externă a ţării tale, să exprimi păreri articulate şi responsabile şi să ai un dialog substanţial cu decidenţii şi executanţii acestei politici, nu este necesar limbajul tehnic, adică un limbaj de mijloace, ci limbajul expert, adică un limbaj analitic. Ca să faci politica externă, sigur că limbajul tehnic este necesar, iar măsura în care toţi cei care fac politică externă îl cunosc, e o altă problemă. În plus, limbajul diplomaţiei se schimbă, se deschide, este într-un proces de de-formalizare. Poate că diplomaţia noastră nu simte, încă, acest fenomen. Totuşi, cu sau fără acordul ambasadorilor noştri, o pleiadă întreagă de autori, de la Kissinger la Hedley Bull, sesizează că un limbaj specific diplomaţiei - care este, de fapt, un limbaj inventat şi dezvoltat în Europa şi apoi răspîndit în lume (ceea ce înseamnă că nu este un limbaj cu deplină legitimitate culturală) - este tot mai greu de păstrat în condiţiile tipului contemporan de raport dintre stat şi societate. Actuala fenomenologie a democraţiei occidentale, ideologiile momentului, criteriile de selectare ale diplomaţilor, provenienţele sociale şi trecutul educaţional tot mai divers al acestora şi, nu în ultimul rînd, creşterea influenţei unor structuri non-diplomatice şi chiar non-etatice, în deciziile de politică externă, schimbă, dramatic, nu doar scena, ci şi limba în care se joacă piesa. Cu alte cuvinte, dacă diplomaţia română nu poate vorbi o altă limbă decît cea pe care pretinde că o ştie (nici nu mai întreb de cînd o ştie, cum o ştie şi ce calitate are această limbă, că intrăm în altă belea) e vina diplomaţiei. Dar invocarea lipsei unui limbaj comun ca bază a unei elementare comunicări între societatea civilă şi diplomaţie spunea, totuşi, ceva mai mult. Societatea civilă românească nu este pregătită să susţină o conversaţie cu diplomaţia - vroiau să spună diplomaţii. Adică, înaltele lor cunoştinţe nu pot fi egalate de băieţii de prin oengeuri. Cred că e bine să spunem un adevăr tranşant: elita societăţii civile poate livra oricînd o garnitură de ambasadori cu mult mai buni decît cei mai buni dintre cei buni pe care îi posedă, între cadrele sale, Ministerul. De 15 ani, în politica noastră externă s-au consemnat prea multe greşeli grave, ca să nu ne dăm seama că, în general, calitatea corpului nostru diplomatic este slabă. Iar dacă dialogul cu societatea civilă întîrzie să se realizeze, de suferit are, mai ales, diplomaţia. Poate că am să revin.