Libanul la televizor

Acum vreo zece ani, stam la o cafea şi la o vorbă (să ne treacă de plictiseală), la o reuniune a FMI, la Washington. Zice amicul de la France-Presse: „Eh, unde sînt vremurile de aur? Detaşat în Beirut, în anii ’80. Toţi eram cazaţi la un Intercontinental, în centru, departe de bombe şi gloanţe. Dimineaţa, pe la 7, ne duceam la baricade şi tratam cu beligeranţii. «Avem de transmis la 5 după-masă. Ce ne oferiţi?» Comandantul local întreba cît avem la dispoziţie în buget. Noi ziceam cît avem. Noi şi Reuters, BBC, CNN, care eram pe acolo. El ne zicea cît poate să ne ofere. Trei grenade, patru rafale de Kalaşnikov şi, eventual, un mortier. Mai negociam cîte ceva şi apoi plecam. Imediat, el urla spre baricada adversă, către văr’su. Carevasăzică: Ahmed, avem clienţi pentru ora 5. Dai tu grenadele, eu dau rafalele. Ălălalt urla despre cîţi bani vorbim. I se zicea „bugetul“. Cădeau la pace. La 5 fără un sfert, eram la locul filmării. Ora era foarte bună pentru că lumina pica excelent în cartier, iar operatorii erau mulţumiţi. Bătălia ieşea impecabil pentru ştiri. Ani de zile am dus-o aşa, cu primă pentru zonă de conflict şi cu reportaje zilnice. Vremuri!...“

Cam asta ştiam despre Beirut pînă să ajung acolo, de curînd. Mai ştiam că au făcut pace, după 20 de ani de lupte în oraş, imediat după ce un general de falangă creştină a fost ucis, chiar dacă zeci de runde de negocieri anterioare dăduseră greş. The Economist mi-a mai zis că oraşul este în reconstrucţie, că este un soi de El Dorado pentru întreaga lume arabă. Mai ştiam că Siria are un rol recunoscut pe plan internaţional pentru că a ajutat la încheierea conflictului. Aveam habar că, în lumea arabă, există sunniţi şi şiiţi care se urăsc între ei mai mult decît îi urăsc, împreună, pe evrei. Ştiam că în Beirut sînt mulţi creştini (cei mai mulţi fiind maroniţi) şi că, pentru lumea arabă, oraşul este cel mai european loc în care se pot simţi aproximativ ca acasă.

Aşadar, cu acest bagaj sumar de cunoştinţe, am plecat, de curînd, spre Beirut. Acolo, la faţa locului, am văzut urmele luptelor (jumătate de oraş are încă urme de gloanţe şi obuze pe faţade) şi am văzut musulmani „feroce“ purtînd fesuri de Moş Crăciun în mall-uri sau magazine de cartier, de dragul vînzărilor. Oraşul era decorat cu luminiţe. Am dedus că au şi ei un Luxten de serviciu. Directorul hotelului în care am stat este armean sadea. Am aflat că Beirutul a fost o destinaţie de refugiu pentru armeni, după Musa Dagh (1915), ceva mai interesantă decît Constanţa. Au un întreg cartier armenesc în Beirut. Directoarea financiară a firmei pentru care lucram este ortodoxă. Ca şi noi. Era încîntată că a reuşit să găsească un băiat bun, ortodox, cu care să se mărite la vară. În Beirut, limba de bonton este franceza. Maroniţii o folosesc. La fel şi musulmanii de condiţie bună. Între ei, druzii (a nu fi confundaţi cu druizii, ăia sînt altă mîncare de peşte). Druzii nu sînt consideraţi musulmani, de către musulmani, şi nici creştini, de către creştini. Sînt un fel de sectă rebelă, între două ape. Cred în înviere. Diferenţa este că, la ei, cel care va renaşte nu este Iisus, ci Al-Hakim bi-Amrih. Oarecum similară este situaţia maroniţilor, „afiliaţi“ Romei, fără a fi întru totul catolici. Ei au un patriarh care, tradiţional, trăieşte în nordul Beirutului, în Bkirki. Nu folosesc latina la liturghie, ci araba. Sînt sub protecţie franceză de vreo 150 de ani. Ei dau, conform cutumei, preşedintele republicii şi sînt cam un milion, în Liban. Au fost căsăpiţi de druzi în 1860, din intriga Imperiului Otoman.

Nu aveam nici un chef să descopăr Beirutul la pas, cu un copil de 8 ani după mine. Nu era vorba despre frica de lupte armate. Alea se dau în alte părţi. Îmi era teamă de… trafic. Oribil. Acolo nu este cunoscut motivul pentru care s-au inventat luminiţele de semnalizare. Vă consideraţi şoferi pentru că vă descurcaţi în Bucureşti? Să vă văd în Beirut! Aşa că am preferat să stau în hotel. Am urmărit 122 de posturi de televiziune arabe, fără să înţeleg o boabă din limbă. Să vedeţi ce am constatat. 

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR. 

Citiți continuarea acestui articol aici.