<i>Credincioşii jenaţi de omniprezenţa icoanelor</i>

"Ca urmare a unei plîngeri, Consiliul Naţional contra Discriminării a dat un aviz defavorabil expunerii simbolurilor religioase care sînt icoanele, în şcoli. Ministrul Educaţiei s-a spălat pe mîini trimiţînd chestiunea în faţa Parlamentului, care va trebui să legifereze. Mi se pare greşită calea prin care expunerea sau neexpunerea icoanelor devine un obiect de lege. Legea ar trebui să intervină numai cînd oamenii nu ajung să se înţeleagă altfel. Pînă acum, aşezarea icoanelor în sălile de clasă nu a fost, pe cît se pare, făcută din ordin, ci a fost rezultatul unor iniţiative locale, ale direcţiilor şcolilor, poate ale comitetelor de părinţi sau ale profesorului de religie (...). Personal am luat poziţie, chiar în paginile acestui ziar, împotriva proiectului de lege care prevede sancţionarea Ťofensei împotriva simbolurilor religioase». Susceptibilitatea excesivă faţă de atitudinile religioase contestatare ale unora nu trebuie încurajată şi mai ales nu trebuie sprijinită prin măsuri legale. Din aceleaşi motive vin azi şi spun că prezenţa icoanelor trebuie acceptată, tocmai în virtutea principiului toleranţei, dar că impunerea icoanelor pe cale legislativă ar fi o eroare şi, indirect, un apel la o stare de încordare între diversele culte, pe de o parte, între credincioşi şi necredincioşi, pe de alta. În foarte catolicul land federal german, care este Bavaria, a avut loc aşa-numita ŤPolemică a crucifixului». În ciuda unei decizii a Curţilor supreme a Landului şi a Republicii Federale, care au statuat împotriva prezenţei acestui simbol creştin, crucifixele continuă să fie atîrnate în majoritatea claselor din Bavaria. Instanţele supreme ale unei ţări atît de organizate ca Germania şi-au ştirbit, cu acest prilej, o parte din autoritate! E foarte greu să legiferezi în probleme de conştiinţă (...). Oameni pretins religioşi se expun şi expun prea mult, prea insistent, la limita prostului-gust. Nu de multe ori, vedem, în birourile unor funcţionari sau oameni de afaceri, nu una, ci mai multe icoane în spatele birourilor la care sînt aşezaţi. Orice simbol care este prea mult şi prea des reprezentat îşi pierde eficacitatea simbolică şi trezeşte reacţii de contrazicere (...). Credinţa se practică cu discreţie, în intimitate, în biserică (cuvîntul Ťbiserică», înainte de a desemna o clădire, însemnă adunarea credincioşilor, ecclesia). Chiar Isus ne îndeamnă să ne rugăm în ascuns (Matei, 6,6). Prea marea exhibare a religiei, asocierea ei cu politica, cu sportul, cu sfeştaniile, unde vrei şi unde nu vrei, iau religiei ceea ce ar trebui să fie funcţia ei principală: de a fi o alternativă la viaţa de toate zilele, un prilej de reculegere şi de împrospătare sufletească. Iată de ce credincioşii, şi nu ateii, ar trebui să fie jenaţi de omniprezenţa icoanelor." (Ion Vianu, România liberă , 5 decembrie) ( C. G. )