Legiuitorul asumat
Nu demult, ne-am ales reprezentanții în Parlamentul European. Peste puține zile ne vom alege președintele. Apoi, vom alege primarii și consiliile locale. Apoi, vom alege reprezentanții în Parlamentul României. Anii trec repede și abia ne vom obișnui cu ceea ce noi înșine am ales, că vom fi iarăși chemați să ne alegem reprezentanții în Parlamentul European. Și, iarăși, președintele. Și primarii, și consiliile, și parlamentarii... Alegem tot timpul. Democrația și, în fond, libertatea însăși sînt o sumă nesfîrșită de alegeri. Îi alegem periodic pe cei care vor stabili regulile (legile) după care funcționează cetatea noastră. Știm deja: ca să alegem chiar ceea ce vrem trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine cel puțin la fel de bine pe cît îi cunoaștem pe cei care candidează. Dar ei, cei care legiferează, cei care stabilesc ce e „în regulă“ și ce „nu e în regulă“ în mediul nostru social, ar trebui să (ne) cunoască la rîndul lor foarte bine. În fond, ideea că legiuitorii e bine să fie dintre noi nu este neapărat populistă, cît realistă: cine ne‑ar putea cunoaște mai bine pe noi înșine decît unul dintre noi? Însă nu întotdeauna a fost așa. Undeva în „Contractul social“, Jean-Jacques Rousseau scrie așa: „Pentru a stabili cele mai bune reguli în societate (...), ar trebui o inteligență superioară care să cunoască toate pasiunile oamenilor și care să nu aibă nici una; care să nu aibă nici o legătură cu firea noastră umană, dar care s-o cunoască în mod profund; a cărei fericire să fie independentă de noi, dar care totuși să vrea să se ocupe de a noastră; în sfîrșit, care, asigurîndu-și o glorie îndepărtată, în decursul vremurilor, să poată acționa într-un anumit secol, iar de bucurat să se bucure în altul“. Avem aici, cum s-a spus adesea, trăsăturile de portret ale legiuitorului ideal. Rousseau însuși recunoaște asta cînd adaugă, imediat după aceste rînduri, exasperat și resemnat deopotrivă: „Ar trebui zei ca să dea legi oamenilor“. Așa ar trebui, poate, dar oamenii nu mai au de mult răbdare să înțeleagă ce le spun zeii și nici mare încredere în ei, așa că aleg alți oameni, dintre ei, ca să le dea legi. Totuși, utilitatea unui portret ideal al legiuitorului rămîne, pentru că indică unele calități pe care, măcar într-o anumită măsură, ar trebui să le căutăm în cei care candidează la demnități legiuitoare. În fond, oamenii sînt niște zei imperfecți. Citite atent, încercînd să evităm patetismul altfel cuceritor al autorului, rîndurile lui Rousseau ne spun că legiuitorul trebuie să aibă, în fond, o singură mare calitate: să cunoască. Să știe oamenii cărora li se adresează legile pe care le va da, să știe nevoile, urgențele, dorințele și pericolele societății pe care o conduce, să tatoneze înțelepciunea. Cunoașterea este un proces care nu încetează niciodată. Doar Dumnezeu știe totul și încă ceva în plus. Oamenii, inclusiv legiuitorii, află fără încetare. Cel mai periculos legiuitor este acela care nu știe că trebuie să afle mereu și mereu. Din păcate, cunoașterea, atît de necesară pentru a putea concepe și adopta legi drepte și folositoare comunității, are dușmani puternici: orgoliul omniscient care vine de fiecare dată cu bucuria victoriei în alegeri („M-au ales, înseamnă că știu totul“), dar și focul ideologic cumva inerent politicii partizane („Am eu un program despre cum trebuie să fie lumea și așa o fac!“). Vanitatea și ingineria socială sînt pericole mortale pentru democrație, pentru libertate.
A cunoaște societatea în care ești chemat să legiferezi înseamnă a-i cunoaște specificul. Adică a cunoaște mai toate diferențele care există între oamenii liberi care o compun. Căci doar cunoscîndu-le le poți respecta. A respecta un om înseamnă a respecta tot ceea ce îl individualizează, a respecta diferențele dintre el și ceilalți. Să-ți propui să masifici oamenii, să le amputezi specificul, să anulezi singularitățile este, deja, o crimă. Să încerci să faci acest lucru cu întregi categorii de oameni (că sînt ele sociale, rasiale sau pur și simplu categorii de oameni care au aceleași obiceiuri de consum) este deja totalitarism. Din păcate, istoria recentă ne-a dat lecții dureroase în acest sens. Or, pentru a evita aceste forme ale răului social e nevoie de un singur lucru, e nevoie de ceva ce nu este doar la îndemîna zeilor, ci este la îndemîna fiecăruia dintre noi: e nevoie să cunoști. După cum se știe, Parlamentele și Consiliile Locale din lumea democrațiilor, inclusiv din România, lucrează în comisii specializate pe diferite domenii. Legiuitorii care sînt membri ai acestor comisii se presupune că au deja o anume cunoaștere ori măcar o anume disponibilitate de a cunoaște și aprofunda domeniul respectiv. Obligatoriu, ei trebuie flancați de experți – oameni care au ori nu opțiuni politice manifeste, dar care chiar se pricep la acel domeniu. Pe măsură ce democrația devine tot mai complexă, tot mai sofisticată și tot mai nuanțată, așteptările electorilor de la legiuitor sînt tot mai mari. Prin urmare, inevitabil, legiuitoriul ajunge să legifereze tot mai amănunțit. Comentatorii politici sînt împărțiți: unii zic că-i bine (spunînd că e nevoie de tot mai multe reguli ca să asigurăm o societate tot mai corectă), alții zic că-i rău (denunțînd o veritabilă inflație legislativă), dar toți recunosc că acesta este trend-ul pe care democrațiile cele mai avansate s-au înscris de cîteva decenii. Legiferînd tot mai mult și tot mai amănunțit, responsabilitatea legiuitorului crește exponențial. Asta presupune, firesc, tot mai multă cunoaștere. Înainte de a legifera, devine obligatoriu să asculți cît mai multe părți interesate (stakeholder-i) și să evaluezi tot mai detaliat impactul regulii pe care intenționezi să o impui. În lumea interdependențelor, se întîmplă adesea ca o lege care vizează un domeniu și mizează pe un anumit efect să producă consecințe nefaste în alt domeniu. Adesea, cînd legiutorul este de bună credință și nu e orbit de orgoliul omniscienței și nici nu are creierul ars de ideologie, asemenea erori se produc pentru că nici nu i-a dat prin cap ce efecte colaterale ar putea avea legea pe care o votează. De aceea, efortul legislativ în lumea de azi este tot mai mult un efort transdisciplinar, care necesită lucru în echipă și expertize variate. Așa se explică de ce, în democrațiile actuale, principalul furnizor de propuneri legislative este „executivul“ (Guvernul, aparatul Primăriei etc.). Se presupune că, lucrînd ceas de ceas în realitatea cea mai factuală, „executivii“ au nu doar expertiza și experiența complexității vieții reale, ci și cunoașterea ei cea mai bună. Această evoluție transformă legiuitorul într-un decident ceva mai detașat, care își permite o perspectivă mai largă și o judecată pe termen ceva mai lung, o abordare mai apăsat axiologică. Măcar teoretic. Iată de ce idealul antic al unui legiuitor filozof are și acum actualitate. Precizez imediat că filozof în sens antic („iubitor de înțelepciune“) nu însemna deloc „absolvent de filozofie“ sau „autor de cărți filozofice“, ci pur și simplu un om care căuta înțelepciunea. Căuta, adică nu se oprea din cunoaștere și nu considera niciodată că știe suficient.
În România, observațiile asupra func-ționării sistemului instituțional de legiferare indică un anumit deficit de expertiză și o anumită rigiditate a procedurilor legislative dacă ne raportăm la aceste așteptări ale lumii actuale. De asemenea, în procedura de legiferare există reguli peste care, în virtutea suveranității sale, legiuitorul însuși trece cam rapid, cam superficial. De pildă, este foarte adevărat că există obligația legală a consultării publice în privința proiectelor de acte normative, după cum există obligația realizării unei evaluări de impact a legii propuse, dar aceste obligații mai degrabă se bifează fără interes decît se îndeplinesc cu conștiinciozitate. De asemenea, există obligația prezentării unui preambul, a unei expuneri de motive cu privire la orice nouă regulă. Încă Platon sublinia că rostul acestei introduceri legislative este extrem de important pentru că asigură corecta înțelegere a sensului și rolului pe care legiuitorul a mizat cînd a făcut legea. Și acest util instrument de clarificare și corectă asumare a legii este prea ușor tratat de legiuitorii noștri. Sînt, desigur, multe de îndreptat. Vestea bună este că chiar o putem face. Depinde de noi să remediem ce e de remediat. Iar primul pas ar fi, desigur, să alegem atent. Pentru ca să putem pretinde legiuitorului să legifereze el însuși asumat și în cunoștință de cauză, trebuie ca mai întîi noi să-l alegem asumat, în cunoștință de cauză.
Articol susținut de British American Tobacco în cadrul campaniei Alege Asumat
Foto: wikimedia commons