Lege pentru citit
Galaxiei de legi strîmbe sau inutile care reglementează domeniul culturii i se mai adaugă încă una: Legea privind instituirea zilei de 15 februarie ca Ziua națională a lecturii a fost adoptată recent. Ce spune ea? Pe scurt, că pe 15 februarie „se pot organiza activități culturale, sociale și educaționale prin care se evidențiază importanța lecturii, în special în formarea copiilor și tinerilor”. Pe lung, legea enumeră instituțiile și spune ce „pot” face de Ziua națională a lecturii. Astfel, „autoritățile publice centrale și locale, serviciile publice deconcentrate cu atribuții în domeniile educației și culturii, precum și instituțiile de învățămînt superior pot acorda sprijin material, financiar și logistic bibliotecilor, muzeelor, instituțiilor de învățămînt, organizațiilor neguveramentale, precum și altor instituții cu atribuții în domeniile educației și culturii pentru organizarea de evenimente de încurajare a lecturii, în limita resurselor bugetare și logistice disponibile”. Autoritățile „pot organiza” activități educaționale și/sau culturale; muzeele, bibliotecile publice „pot acorda asistență de specialitate”; unitățile de învățămînt preuniversitar „pot organiza activități de promovare și încurajare a lecturii”; radioul și televiziunea publice produc și difuzează emisiuni de – ați ghicit! – încurajare a lecturii; ICR, ambasadele și consulatele „pot desfășura”... etc., etc. Totul – în limita resurselor bugetare. De parcă numai în data de 15 februarie ar trebui să citim! De parcă, în restul anului, autorităților și instituțiilor pomenite în lege nu le-ar fi permis să încurajeze lectura! De parcă instituțiile de învățămînt ori bibliotecile n-ar avea, oricum, drept misiune să promoveze cartea și cititul!
În țara europeană cu cel mai redus consum de carte, unde sistemul educațional nu e capabil să controleze fenomenul abandonului școlar și care oricum produce un număr mare de analfabeți funcțional, era nevoie, deja de multă vreme, de o inițiativă care să încurajeze lectura, de o campanie cu adevărat națională de promovare a cititului. Nu e cazul legii de față. Legile cu adevărat utile pentru a sprijini cartea au nevoie de o susținere parlamentară puternică și de un autentic angajament din partea statului. Inițiative de acest fel există, însă ele nu au reușit să întrunească un consens politic. Și modele europene există – legi și programe guvernamentale care chiar au adus cărțile mai aproape de oameni. În Franța, în Germania și în Italia, guvernele acordă vouchere sau pașapoarte culturale – bonuri valorice pa baza cărora tinerii își pot achiziționa cărți sau alte produse culturale. În Țările de Jos, guvernul federal finanțează, anual, o fundație care are menirea să sprijine librăriile: acestea pot cere micro-granturi pentru a organiza evenimente, lansări de carte sau cercuri de lectură; astfel, librăriile devin hub-uri comunitare, locuri de întîlnire în jurul cărților. Și Franța, și Germania sprijină, prin subvenție, librăriile, în ideea de a le asigura supraviețuirea în contextul presiunii comerciale tot mai puternice a lanțurilor de difuzare online. Țările cu sisteme de învățămînt solide precum Franța sau Suedia sprijină cercurile de lectură din școli cu fonduri pentru a putea invita scriitori, pentru a finanța pedagogi sau pentru a publica reviste literare făcute chiar de elevi. Mai peste tot în Europa occidentală guvernele finanțează programe de achiziții pentru bibliotecile publice ori școlare. În fine, în Polonia, campania națională de promovare a lecturii întreprinsă de mass-media publice îi încuraja pe părinți să le citească copiilor, în fiecare seară, dintr-o carte.
Cam astea ar fi soluțiile și în România: încurajarea cititului în școli, acordarea unor bonuri sau tichete pentru achiziția de carte, finanțarea librăriilor, mai ales a celor vulnerabile, aflate în zonele defavorizate, consolidarea rolului bibliotecilor – inclusiv prin programe de achiziții de noi titluri – și programe care să sprijine prezența scriitorilor în școli sau la evenimente publice pentru a stîrni interesul pentru carte și pentru lectură. (AFCN organizează, din 2016, în fiecare an, o sesiune de finanțare dedicată „promovării lecturii / susținerii culturii scrise”: zeci de proiecte pentru ateliere de lectură, recitaluri, micro-festivaluri au fost organizate cu sprijin din partea instituției – e un început, dar e prea puțin.)
Cam de toate acestea ar fi nevoie în România, nu de o lege care spune ce „pot” face instituțiile (doar în ziua 15 februarie!) „în limita bugetului”.