Lectura furioasă

Oriunde în lume și oricînd în istorie cineva citește ceva și este sau nu de acord cu ceea ce citește. Această situație este atît de firească, încît simpla ei enunțare este o platitudine. Dar ce se întîmplă cînd cineva citește ceva, nu înțelege nimic din ce citește sau înțelege totul anapoda și exprimă o părere fermă, pro sau contra – o părere atît de fermă, încît este, de fapt, un început de polemică? Dacă, privind în jur, descoperi multe asemenea situații, este foarte probabil că ai aterizat în România anului 2018.

Nu cred că există autor pe lume să nu fi fost încercat de frustrarea supremă: în­tîlnirea cu cititorul care îl citește greșit. Pe românește: tu spui una, cititorul pricepe cu totul altceva. Dacă ar fi un simplu caz de malentendu, n-ar fi dramatic. Uneori, autorul nu e în cea mai bună formă sau, pur și simplu, nu e un autor suficient de bun ca să exprime clar ce vrea să spună. Alteori, cititorul este cu totul obsedat de ale lui, așa că percepe orice citește într-o grilă atît de personală – radical alta decît cea a autorului –, încît ai impresia că a citit altceva. Se mai întîmplă, desigur, că nici cititorul nu este pregătit pentru întîlnirea cu textul, pe care îl ratează cu totul. Poate că nu e suficient de cultivat, poate că sensibilitatea lui are alte coordonate. Asemenea situații, repet, nu sînt rare și sînt regretabile, desigur. Există accidente de lectură, așa cum, din nefericire, există și accidente de automobil. Fenomenul, trebuie să recunoaștem, totuși, are și momente comice. Mi s-a întîmplat recent să primesc un reproș puternic din partea cuiva tare supărat pe un text de-al meu. Eu ziceam ceva în acel articol (de pildă, că se agită clișeul fals după care Evul Mediu a fost o vreme a beznei, populată de ignoranți), iar cititorul meu îmi reproșa supărat că de ce nu spun exact ceea ce spuneam. Mai precis: „De decenii istoricii arată că e fals clișeul conform căruia Evul Mediu a fost o vreme a beznei populată de ignoranți, cum poți să spui așa ceva?“ Păi, asta spun și eu, că e un clișeu fals. „Dar nici un istoric serios nu mai susține o asemenea prostie despre Evul Mediu.“ Păi, eu nu doar că nu susțin prostia, eu îi combat pe cei care o susțin. Și amicul s-a cufundat într-o tăcere adîncă și ultragiată – probabil că nu-mi va mai vorbi vreodată! Recunosc, pe mine m-a amuzat întîmplarea. Adică supăratul era exact de părerea mea, dar era convins că eu spun pe dos. De unde era convins? Simplu, așa citise el…

Însă nu despre acest gen de confuzii vreau eu să vorbesc aici, ci despre un fenomen care a luat serios amploare în ultimii ani în România și îmi pare infinit mai periculos decît „inocenta“ nepotrivire dintre autor și cititor. Aș numi acest fenomen „lectura furioasă“ și l-aș încadra în categoria marilor patologii ale României de azi pentru că sufocă pur și simplu mintea omenească, punînd-o într-o permanentă isterie (isteria este reacția oricărei minți în asfixie). Pe scurt, simptomatologia e așa: citești un text și pricepi de acolo ce vrei. Textul este, să zicem, despre viermii de mătase. Tu vrei să înțelegi că e un text antifeminist, atunci așa îl citești și reacționezi în consecință. Lectura este, de la început, prizoniera voinței tale ranforsate de cine știe ce altceva din viața ta. În asemenea cazuri, textul citit contează cel mai puțin, însă autorul contează enorm. Dacă e un autor pe care îl antipatizezi pentru că, să zicem, e mai degrabă ironic sau de-a dreptul mefient cu activismul feminist, atunci vrei ca textul lui să fie profund defect. O altă versiune a lecturii furioase este aceea în care citești într-o permanentă stare de alarmă ideologică. Nu citești ca să afli, nici ca să gîndești – citești ca să-l validezi sau să-l execuți pe autor.

Cu tristețe observ că acest gen de lectură furioasă se practică și în privința revistei noastre. E adevărat, fenomenul este cu totul marginal în ceea ce ne privește, pentru că cititorul care frecventează fidel Dilema veche este suficient de antrenat ca să știe să gestio­neze diferitele noastre articole. Cititorii fără dileme, însă, cărora le mai pică revista în mîna cine știe cum, ori, prin canalele infinite ale Internetului, cine știe prin ce ricoșeuri, cînd le mai ajunge sub ochi cîte un articol de-al nostru reacționează tipic „furios“ dacă textul nu cîntă muzica pe care vor ei să o audă. În paranteză fie spus, mă amuză cîte unii care nu citesc defel Dilema veche, dau de cîte un text care nu le place și se indignează înalt („ce se întîmplă cu Dilema veche?“) sau chiar cheamă la boicot – „nu mai cumpăr nicio­dată Dilema veche!“, pe care oricum nu o cumpăraseră vreodată. Dar, în lumea Facebook, se poate și asta: să boicotezi ceva ce oricum nu frecventai.

Ieșind din glumă, fenomenul lecturii furioase este, cred, o consecință a atrofierii lecturii în general. Mai ales dacă se întîmplă să fii unul dintre cei care nu citesc „pentru că nu au timp“ și nu au timp „pentru că activează“, poți să fii sigur că, în rarele ocazii cînd vei citi ceva, vei citi furios. Se știe, românii citesc puțin. Studii de toate felurile converg convingător: piața de carte și piața de media culturală a României este cea mai mică din Europa în termeni absoluți. Adică om fi noi a șaptea națiune din Europa ca populație, dar în materie de lectură sîntem ultimii. În cifre absolute, țări cu populații mult mai mici decît a României citesc mai mult. Or, dacă lectura a devenit un asemenea rar obicei, atunci lectura intransigentă și obtuză se impune. Cu cît citești mai puțin, cu atît citești mai înverșunat și cu atît beneficiile excepționale ale cititului se sting.

P.S. Și întreb, ca pentru a stîrni lecturi furioase și săptămîna asta: la ce bun că știi să citești dacă nu citești? Oare un om care știe să citească, dar nu citește este superior unui om care nu știe să citească?