Lecţii ungureşti pentru Opoziţia română

10 aprilie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Puține au fost dubiile legate de rezultatul alegerilor de duminica trecută din Ungaria. Partea asupra căreia observatorii, mai mult sau mai puțin atenți, au avut dispute a fost diferența de scor cu care coaliția FIDESZ-KDNP va cîștiga.

O parte, deloc mică, a comentariatului românesc și străin estima că Opoziția de toate culorile va reuși să ocupe mai multe locuri în Parlament, oferind astfel imaginea unui Viktor Orbán vlăguit și pe cale de a ieși din istorie. Rezultatul n-a confirmat însă aceste așteptări, iar victoria coaliției conduse de Orbán a fost atît de categorică încît ea poate fi comparată doar cu valul care a măturat partidele clasice franceze în primăvara anului trecut. Orbán însă, spre deosebire de Emmanuel Macron, se află în pragul celui de-al patrulea mandat (al treilea consecutiv) la vîrful puterii în țara sa și nu promite nimic nou. Din contra, în interior, liderul FIDESZ promite să conserve aranjamentul actual, iar în plan extern să continue permanenta sa gîlceavă cu Bruxelles-ul.

Înainte de a vedea ce pot învăța democrații români din alegerile ungurești, trebuie să trecem în revistă contextul. Victoria lui Orbán este neîndoielnică, însă, dacă vrem să înțelegem mai bine termenii în care s-a purtat bătălia politică, trebuie să ne închipuim un meci de fotbal desfășurat pe un teren în pantă, iar echipa cîștigătoare a jucat permanent în terenul aflat la înălțime.

În cei opt ani de cînd se află neîntrerupt la putere, Orbán și-a continuat opera centralizatoare începută în primul său mandat (1998-2002), beneficiind, de această dată, de un context intern total diferit. Opoziția discreditată, haotică și neputincioasă nu a mai putut opri tendințele autoritariste ale fostului bursier Soros. Instituțiile ungare au căzut una cîte una în mîinile apropiaților FIDESZ. Curțile au devenit oarbe la corupția din rîndurile Puterii, dar tot mai atente la aceea din rîndurile Opoziției. Contractele publice sînt de două feluri, acordate clienților Puterii sau inexistente. Presa din Ungaria, dacă vă puteți imagina așa ceva, e într-o stare mult mai gravă decît cea românească. Viktatorului i se mai opun cît de cît credibil doar cîteva instituții de presă, dintre care prea puține cu influență reală în toate colțurile țării. Atît de serioasă e situația presei ungare încît guvernul american anunța anul trecut că a lansat un soi de fond de ajutorare menit să educe și să echipeze jurnaliști unguri. Cumva similar cu programele care se desfășoară în țările proaspăt ieșite din război sau dictatură.

Între timp, agenția ungară de presă MTI rămîne, din păcate, sursa principală de știri pentru media ungurești și nu se dă în lături de la a publica petarde convenabile guvernului, în timp ce orice iz critic a dispărut de mulți ani. (În treacăt fie spus, MTI are și un serviciu în limba română, numai bun de urmărit pentru oricine are chef să testeze ridicolul din presa altora.)

Ungurii, ca mulți alți est-europeni, au devenit mai cinici, mai puțini atenți la timpurile istorice și mai preocupați de viața de zi cu zi. S-a petrecut în Ungaria o tranzacție pe model rusesc. Ordine și prosperitate contra pîine. Iar Orbán a livrat. A livrat împreună cu salata obișnuită de naționalism, xenofobie foarte inabil mascată și o permanentă hărțuire retorică la adresa Comisiei Europene. „Cosmopoliții“ din alte timpuri sînt acum europeni.

Privind dinspre România, putem extrage un manual de ratare pentru cei care se pregătesc de noul ciclu electoral. Altfel spus, pentru a asigura perpetuarea PSD la putere încă o tură e suficient să procedeze asemeni Opoziției maghiare:

– să creeze o mulțime de partide incapabile să identifice dușmanul comun;

– să renunțe la apărarea instituțiilor sau să nu găsească strategiile corecte pentru protejarea lor;

– să asiste pasivi la îngenuncherea presei independente;

– să continue să fie mai preocupați de mici nuanțe inutile de ordin ideologic sau orgolii mărunte de foști viitori conducători de țară;

– să continue să creadă că e suficient să nu fii celălalt;

– să nu aibă storytellers suficient de abili încît să creeze o narațiune inspirată și posibilă;

– să continue să lupte pentru a cîștiga alegerile de acum patru sau opt ani;

– să continue să creadă în Deus ex machina. Că au să fie salvați de Comisia Europeană, Soros, instanțe sau de cine știe ce dezastru la nivelul Puterii imposibil de anticipat înainte de alegeri;

– să alimenteze, din disperare sau prostie, tot felul de curente izolaționiste, excepționaliste sau de-a dreptul extremiste.

Deși se afirmă adesea că în Ungaria a cîștigat discursul anti-refugiați și anti-Bruxelles, cred că realitatea din teren e un pic diferită. Ungurul de rînd nu își pierde somnul gîndindu-se la sirieni rătăciți pe drumul spre Germania. Nu vorbește despre Juncker la cină și nu e preocupat clivajul liberalism-iliberalism.

Coaliția învingătoare din Ungaria nu e aceea dintre Orbán și Kremlin (așa cum se spune adesea), ci aceea dintre corupție și lipsa unei alternative coerente. Rușii cel mult profită.

Un scenariu care în aprilie 2018 e foarte posibil, ba chiar probabil, și la est de Tisa. Totuși, înainte de a deplînge fatalist-mioritic ghinionul românesc, poate mai e timp pentru influencer-ii vizibili și mai puțin vizibili ai Opoziției românești să tragă concluziile necesare.

Justificările post-alegeri sînt dizgrațioase și inutile. Problema, în cazul României, ca și al Ungariei, de altfel, e că, în lipsa unor variante viabile la Puterea actuală, coaliția de guvernare tinde natural să acapareze tot mai mult din stat și din societate. Atît de mult încît la un moment dat le va ocupa cu totul. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe